Mica/marea istorie a TVR

Data de 31 decembrie 1956 este considerată a fi momentul zero al televiziunii în România. Desigur, este doar o convenție deoarece și înainte de această dată au existat încercări în acest sens.

Primele tentative de transmitere a unor imagini la distanță pot părea surprinzător de vechi. În 1909, la Paris, Georges Rignoux și A. Fournier au reșit să transmită, la cîțiva metri distanță, o serie de litere ale alfabetului. Atît camera, cît și ecranul receptor (care avea o definiție de 8 linii) erau pur mecanice, iar transmisia s-a făcut prin cablu și nu prin semnal radio.

Rafinarea metodelor mecanice de descompunere a imaginii în semnale electrice (Nipkow și Zworkin), dar și inventarea tuburilor catodice au permis, în cele din urmă, creșterea calității imaginilor transmise precum și saltul de la imagini statice la imagini dinamice. De asemenea a crescut spectaculos distanța de emisie. Astfel, în 1927, inventatorul scoțian John Logie Baird a reușit să transmită imagini la peste 700 de kilometri printr-un circuit telefonic între Glasgow și Londra, iar în 1928 a reușit prima transmisie transatlantică între Londra și New York. Prin cablu, firește. 

Încercări de acest fel se petreceau, de altfel, în multe alte locuri din lume: SUA, Japonia, Franța, Italia, Slovenia sau URSS. Prima stație de televiziune a fost inaugurată în 1928 în SUA. Pînă pe la jumătatea anilor ’30, televiziunea mecanică începuse să ia avînt, dar apoi a intrat în declin odată cu dezvoltarea televiziunii electronice.

Remarcabil este faptul că Olimpiada din 1936, de la Berlin, a fost prima care a fost televizată. Au fost folosite atunci trei camere de luat vederi, iar imaginile au fost difuzate în cîteva săli de proiecție din Berlin și din Leipzig. Era vorba mai degrabă de un sistem de televiziune cu circuit închis, cu toate acestea numărul celor care au urmărit evenimentul la televizor a fost estimat undeva la 162.000.

Dar la noi cum au stat lucrurile? Cam la fel ca în restul lumii. Primul test de transmitere de imagini la distanță din România s-a petrecut în 1928 grație eforturilor inginerului George Cristescu. Acesta a și publicat prima lucrare științifică din România dedicată televiziunii și, în plus, a propus și un sistem nou în analizarea și descompunerea imaginilor în semnale electrice.

Prima demonstrație publică de televiziune s-a făcut în 1937, la Facultatea de Științe din București. Echipamentul folosit atunci era de producție olandeză (Philips) și avea în compunere o cameră de luat vederi mecanică (disc Nipkow pe 45 de linii cu 12,5 cadre pe secundă), un emițător de 200 de wați pe lungimea de undă de 80 de metri (adică în banda de 3,5 MHz, dedicată radioamatorilor), iar receptorul era dotat cu un tub catodic cu diametrul de 7 centimetri. Desigur, în anii care au urmat au fost realizate mai multe demonstrații, din ce în ce mai bune din punct de vedere calitativ. Ultima demonstrație a fost făcută în 1939, la Sala Dalles din București, cînd a fost folosit un sistem Telefunken. Apoi a venit războiul și televiziunea n-a mai interesat aproape pe nimeni.

Începuturile

Pînă în 1953, atunci cînd a început construirea primului emițător de televiziune românesc. colectivul de ingineri și tehnicieni angrenați în acest efort a fost coordonat de profesorul Alexandru Spătaru de la Facultatea de Electronică din București. Trebuie spus că planurile și documentația necesare demersului erau sovietice, dar acest lucru nu era de mirare în acea vreme. Ba chiar era ceva firesc.

Primele imagini acceptabile au fost obținute abia în 1955, după o muncă susținută de reglaje și ajustări inevitabile în acea vreme de pionierat. În cele din urmă, emițătorul, cu o putere de emisie de 2 kW, a devenit complet operațional, astfel că în ziua de 21 august 1955 (adică într-o zi de duminică), între orele 20 și 22, s-a realizat prima emisiune publică (experimentală) de televiziune din țara noastră. Ce a conținut această emisiune? În primul rînd, pe ecrane a apărut crainica Cleo Stieber care a anunțat: „Bună seara, dragi spectatori. Aici staţia experimentală de televiziune Bucureşti. Începem primul nostru program…”. Și a urmat programul: un jurnal de actualități, un film documentar despre Asia Sovietică, un desen animat intitulat Ursuleții, dar și alte cîteva filme scurte. 

Primele imagini difuzate de emițătorul instalat în București aveau o definiție de 325 de linii și o frecvență de 25 de cadre pe secundă (50 de cadre întrețesute pe secundă), ceea ce era destul de modest chiar și pentru vremea aceea. Oricum, recepția se putea face doar în București și în împrejurimile Capitalei. Ca număr de receptoare în București, nu existau mai mult de cîteva sute și (probabil) toate erau de fabricație sovietică: Rubin – cele care erau folosite și ca receptoare radio –, Temp sau Leningrad. De asemenea, au fost amenajate și cîteva locuri publice în care cei aflați întîmplător acolo puteau căsca ochii la micile ecrane (cîteva magazine de profil din București, dar și în Parcul Herăstrău ori în Parcul Carol – pe vremea aceea numit Parcul Libertății.

Emisiunile postului experimental București nu aveau o anume periodicitate, așadar, cine voia să se uite la producțiile românești trebuia să urmărească îndeaproape anunțurile făcute în acest sens prin presă.

Apoi, din ordin politic, și anume ca pînă la sfîrșitul anului 1956 să înceapă oficial funcționarea Televiziunii Române, s-a trecut la amenjarea unui studio adecvat în strada Molière din București, precum și la instalarea unui nou emițător. Acesta a fost amplasat în noua Casă a Scînteii și avea o putere de emisie de 15 kW. Grație antenei de 12 metri montate pe pilonul central al Casei Scînteii, recepția se putea realiza pe o rază de peste 60 de kilometri.

Cum Studioul Național de Televiziune încă nu fusese isprăvit la timp și cum ordinul politic e mai tare decît orice pe lumea asta, prima emisiune, cea din 31 decembrie 1956, s-a realizat în condiții de provizorat. Cu toate acestea, în seara zilei de 31 decembrie, fericiții posesori de receptoare TV au putut urmări un film reportaj realizat de Alexandru Stark, filmul artistic O noapte furtunoasă, precum și un scurt mesaj al lui Petru Groza care începea cu mobilizatoarele cuvinte: „Dragi cetățeni, cetățene și tovarăși...”.

Pînă în 1989

Apoi, Televiziunea Română a luat o pauză de două luni, răstimp în care au fost terminate lucrările de la studiourile din strada Molière. Dar nici după aceea transmisiile nu au avut un caracter regulat, ci păreau, mai degrabă, ca ținînd de întîmplare sau, dacă vreți, de experiment. Chiar și așa, pe 22 februarie 1957, cele cîteva sute de receptoare din România au putut prinde una din primele transmisiuni în direct – dacă nu chiar prima – de la un eveniment cultural: recitalul ținut de Yves Montand la Sala Floreasca din București. Următoarea transmisiune în direct de la un spectacol s-a realizat abia în toamna anului 1958, la prima ediție a Festivalului „George Enescu” ținut la Ateneul Român.

Și dacă tot am pomenit de premiere, nici sportul nu putea lipsi de pe micile ecrane. Pe 15 mai 1958, de la ora 20, a fost făcută prima emisiune experimentală în nocturnă de la Stadionul Republicii: meciul de fotbal dintre Dinamo Moscova și selecționata B a RPR (3-1 în favoarea fotbaliștilor sovietici).

Să rămînem un pic la sport, deoarece acesta a fost segmentul poate cel mai puțin parazitat de zgura ideologică din TVR a acelor ani.

Primul eveniment internațional notabil din sport difuzat de Televiziunea Română s-a petrecut în 1966. E vorba despre Campionatul Mondial de fotbal care s-a ținut în Marea Britanie și care a și fost cîștigat de aceasta în fața RFG. Tot la acel campionat, echipa RPD Coreene a reușit să trimită Italia acasă din grupe, iar apoi era cît pe ce să provoace o surpriză de proporții în sferturile de finală: în minutul 26 al meciului dintre RPD Coreeană și Portugalia, echipa din Asia conducea deja cu 3-0. Diferența a făcut-o, în cele din urmă, Eusebio, care a marcat patru goluri, al cincelea gol al lusitanilor fiind înscris de José Augusto.

Au urmat, ca importanță a evenimentelor sportive oferite de TVR, Olimpiada de vară din Mexic, din 1968, iar apoi Olimpiada de vară din 1972, din RFG, unde inegalabilul Cristian Țopescu a devenit, fără voie, și comentator de la fața locului al tragediei care a însîngerat acele momente. Și dacă am amintit de Cristian Țopescu, trebuie spus că, tot în ’72, acesta a comentat și finala Cupei Davis de la București, atunci cînd echipa noastră a pierdut cu scorul de 2-3 în fața echipei SUA. Apoi, în ’76, tot Cristian Țopescu ne-a încîntat cu comentariile sale din timpul Olimpiadei de la Montréal, atunci cînd s-a marcat un alt eveniment memorabil transmis în direct la TV: prima notă de 10 la gimnastică feminin din toate timpurile, notă primită de Nadia Comăneci. Din păcate, în urma unei interpretări stupide a unui comentariu făcut de acesta la un meci Suedia-România, Cristian Țopescu a fost dat afară din Televiziune în 1983.

Să ne întoarcem puțin în timp, și anume în 1969, anul cînd s-a transmis la TVR în direct prima aselenizare. Era în iulie atunci cînd americanii au ajuns pentru prima oară pe Lună. La acel eveniment a debutat unul din cei mai apreciați jurnaliști de știință de la TVR: Andrei Bacalu. Medic de profesie, Andrei Bacalu a realizat nenumărate emisiuni de știință pînă în 1983, cînd i s-a interzis să mai apară pe sticlă. Legat de prima aselenizare pe care românii au putut s-o urmărească la televizor, e de remarcat că țara noastră a fost singura din blocul estic care a transmis în direct evenimentul. Da, ați citit bine: singura.

Și tot despre explorarea spațiului cosmic: în 1981 a ajuns pe orbită, în cadrul programului Intercosmos, primul (și singurul de pînă acum) român cosmonaut: Dumitru Prunariu. Evenimentul nu a fost transmis în direct, dar TVR a realizat o serie de reportaje legate de istoricul eveniment, reportaje care au fost difuzate post-factum.

În ciuda cenzurii, care a devenit din ce în ce mai apăsătoare după 1971, TVR s-a străduit și a reușit să fie prezentă în viața de zi cu zi a românilor, atît la bine, cît și la greu. Emisiuni culturale de înaltă ținută (Seratele muzicale realizate de Iosif Sava, spre exemplu), emisiuni de știință (Teleenciclopedia – cea mai longevivă emisiune de știință, pornită în 1965 și care continuă și astăzi), reportaje de la evenimentele catastrofale (inundațiile din 1971, cutremurul din 1977), evenimente sportive naționale și internaționale, programe de divertisment, emisiuni de teleșcoală și lista rămîne deschisă. Toate acestea, din 1956 pînă în 1989, dar și de mai tîrziu, s-au adunat într-o arhivă care conține peste 360.000 de ore de înregistrări, adică undeva la vreo 41 de ani de istorie prinsă pe peliculă sau pe bandă magnetică. Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.

Marian Truță este scriitor. Ultima carte publicată: Niciodată nu va ninge peste Amazon, Editura Eagle, 2022.