Mica-marea "ţiganiadă"...

Stereotipurile negative referitoare la ţigani ocupă de multă vreme sistemul nostru de reprezentări. Că la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, I.Budai Deleanu, de pildă, într-o epopee întîrziată şi parodică, face din ţigani un obiect de deriziune (chiar dacă "prin ţigani se înţeleg şi alţii") nu e un fapt lipsit de relevanţă pentru istoria mentalităţilor în spaţiul cultural romînesc. Deşi alegoria care foloseşte "masca ţiganilor" nu este cu nimic mai presus decît măştile animaliere ale fabuliştilor şi deloc măgulitoare, ea este privită cu amuzament şi subînţeleasă îngăduinţă atît de autor, cît şi de cititori. Scenarii similare în care ţiganii sînt transformaţi din principiu în personaje negative prototipice (ca şi evreii) întîlnim şi în "ţiganiadele" de zi cu zi, aşa cum a reieşit din mai multe monitorizări făcute în mass-media în ultimii ani. Dacă în cazul evreilor respingerea era alimentată mai ales de intoleranţa religioasă şi de rivalităţi economice (respingerea "evreului cămătar, comerciant sau cîrciumar"), în ceea ce-i priveşte pe romi, deprecierea etnică se conjugă cu stigmatizarea socială, din pricina îndelungatului statut de robi (secolele XIV-XIX) şi de marginalizaţi, pe care l-au avut aceşti minoritari de-a lungul timpului. Urmele lăsate de prejudecata etnică şi socială asupra limbii române sînt, în ceea ce-i priveşte pe ţigani, consistente. În comparaţie cu multe alte limbi europene, ne surprinde nu atît numărul cuvintelor şi al expresiilor sau imagistica în sine, cît persistenţa şi longevitatea clişeelor utilizate în construirea alterităţii negative. Etnonimul ţigan, provenit în română din greaca bizantină prin intermediar bulgar, se depreciase deja în Evul Mediu din cauze sociale, ajungînd să fie sinonim cu cel de rob, în vreme ce sensul etnic trecuse în plan secund. La acesta se adaugă în timp numeroase sensuri depreciative ce reflectă perpectiva dispreţuitoare a majorităţii faţă de o categorie socio-etnică considerată inferioară. A fi ţigan înseamnă pînă astăzi nu numai "a fi o persoană oacheşă, brunetă", ci şi un etalon moral negativ, adică "a fi o persoană cu apucături rele". Aceleaşi stereotipuri mentale negative referitoare la etnia romă, adînc înrădăcinate în mentalul colectiv prin secole de discriminare şi stigmatizare socială, se regăsesc şi în marea productivitate a derivatelor obţinute de la cuvîntul ţigan, care este, probabil, etnonimul cu cea mai bogată familie lexicală (aproximativ 30 de derivate): ţigănatic - "care seamănă cu un ţigan, brunet, oacheş"; ţigăncos,-oasă - "negru, brunet"; a se ţigăni, ţigăneală - "cerere insistentă, excesivă, ceartă, scandal"; ţigănesc, ţigăneşte - "vulgar, grosolan, josnic"; ţigănie - "periferie a unei localităţi locuite de ţigani; mulţime de ţigani; fel de a fi al ţiganilor"; ţigănoi - "ţigan mare de statură"; ţigănos - "brunet, oacheş; care se tocmeşte mult, insistent, obraznic" ş.a. Să nu uităm că, spre deosebire de etnonimul evreu, care a rămas neatins de conotaţii negative din pricina termenilor depreciativi concurenţi ovrei (în Moldova) şi jidan, ţigan a cumulat în sfera sa semantică numeroase nuanţe peiorative, ceea ce permite utilizarea sa curentă ca epitet injurios (ţiganule, ce eşti!) sau ca termen al unei comparaţii stereotipe (se poartă ca un ţigan). Desigur, total diferită este situaţia autonimului rrom / rom care rămîne, în mod firesc, neatins de conotaţii depreciative şi, prin urmare, se impune în zilele noastre ca un termen oficial şi corect din punct de vedere politic. Este îndeobşte acceptată ideea că rom evocă perioada şederii acestei populaţii în Imperiul Bizantin, derivînd din grecescul romeu, cu înţelesul de "locuitor al Imperiului Roman, mai ales creştinat". Se poate presupune deci că romii au staţionat vreme mai îndelungată în Imperiul Bizantin şi că au îmbrăţişat, odată cu religia, şi modalitatea de autodesemnare a populaţiei majoritare. Ţigan sau rom? Rrom sau rom? Opţiunea lexicală sau grafică este, inevitabil, modelată ideologic şi cultural. Prin urmare, cred că decizia finală nu trebuie să aparţină lingvistului a cărui menire nu este să izgonească cuvintele din Cetate. Dimpotrivă, Cetatea este chemată să redea demnitatea celor marginalizaţi de secole în "ţigănie" (formă autohtonă a ghetoului) şi, o dată cu ea, demnitatea cuvintelor care îi desemnează.