Mic îndreptar de înțelegere a prezentului rusesc prin istorie

Spre deosebire de oricare dintre perioadele sale istorice, astăzi situația politică internă din Rusia este un ingredient important în deciziile Kremlinului de politică externă. Atunci cînd comunică despre politica externă, în bună măsură, liderii ruși se adresează și propriilor cetățeni, folosind în acest sens o adevărată taxonomie care combină rudimente din jargonul politic sovietic și vestigii lexicale din perioada imperială.

Chiar dacă momentul politic nu este propice concluziilor, dată fiind viteza amețitoare cu care Rusia își lansează inițiativele de politică externă, o scurtă analiză a conceptelor, dar și a felului în care operează astăzi diplomația Kremlinului, poate să fie utilă pentru înțelegerea intențiilor finale ale acestui stat. Au demersurile Rusiei de astăzi un corespondent în istoria sa sau, așa cum a arătat ocuparea Crimeii și a S-E Ucrainei, ne aflăm în fața unei strategii de tip nou a Kremlinului?

„Diplomația deschisă”

La mijlocul lunii decembrie a anului trecut, Moscova a trimis Washington-ului o listă de propuneri ce se doreau bază a unui tratat de securitate între cele două țări, menit să garanteze pacea. La scurt timp după trimiterea propunerilor pe canalele obișnuite, Moscova a luat decizia publicării propunerilor, anunțînd lumea, pe un ton ultimativ, că în cazul respingerii va fi „obligată” să ia măsuri „politico-militare” de natură să-i asigure securitatea. Cheia propagandistică a acestor propuneri – a căror acceptare fie și parțială ar duce la desființarea NATO și la înlăturarea SUA din afacerile europene – este evidentă, urmărind un efect mai degrabă în politica internă a Rusiei. Semnificativ este faptul că, în urmă cu puțin timp, discursul anual al președintelui Rusiei – o calchiere a practicii similare americane – a fost amînat „pentru cîteva săptămîni”, invocîndu-se pandemia. Evident că aceeași pandemie nu a constituit o piedică pentru strania „consultare populară”, desfășurată pe parcursul a trei zile, în vara anului 2020, menită să oficializeze modificarea Constituției, fapt ce-i permite lui Putin să mai aibă încă două mandate prezidențiale. Adevăratul motiv al amînării constă în faptul că demersurile de politică externă ale Kremlinului din ultima vreme vor sta în centrul discursului prezidențial, vizîndu-se o nouă „explozie” a popularității președintelui, așa cum s-a întîmplat în 2014.

Diplomația deschisă nu este o practică nouă în politica externă rusă. La scurt timp după preluarea puterii, în ianuarie 1918, guvernul bolșevic a desecretizat și a publicat într-o culegere de documente toate tratatele și convențiile secrete semnate de Imperiul Rus în preajma izbucnirii Primului Război Mondial. Întreprins în paralel cu ieșirea din război a Rusiei și beneficiind de o intensă propagandă atît în Rusia, cît și în celelalte țări europene, demersul viza în subsidiar obținerea unei reacții populare care s-ar fi tradus prin presiuni ale populației și soldaților asupra guvernelor europene pentru încetarea războiului și recunoașterea noului guvern bolșevic. Efectul principal scontat era însă obținerea unei perioade de acalmie în vederea desfășurării negocierilor de pace separată, începute în decembrie 1917, cu Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria.

După moartea lui Stalin, cu precădere în timpul lui Hrușciov, sovieticii au lansat periodic o serie de „inițiative” diplomatice fanteziste, al căror singur scop era „demascarea” SUA în calitatea lor de „instigatori la război”. Printre ele, inițiativa de interzicere totală a armamentului nuclear, propunerea de semnare a unui pact european de securitate cu formarea unui directorat al Marilor Puteri ș.a.m.d. Fiecare dintre aceste inițiative era lansată în momente în care negocierile cu privire la o problemă sau alta, de care era vital interesată Uniunea Sovietică, așa cum era problema Berlinului, intrau în impas. „Criza rachetelor” din toamna anului 1962 a fost apogeul strategiei pompierului-piroman, în care Hrușciov și-a găsit o adevărată vocație, ducînd lumea foarte aproape de un război atomic. Decizia de amplasare a rachetelor în Cuba a fost luată și ca urmare a refuzului președintelui american de a aborda problema Berlinului în maniera impusă pe ton ultimativ de sovietici. Începînd din anii ’60, Uniunea Sovietică avea să introducă această strategie în arsenalul de bază al politicii sale externe, Mihail Gorbaciov, apoi și Boris Elțîn, folosind-o intens pentru a păstra influența Rusiei asupra fostelor state sovietice.

Isteria războinică

Pentru ca inițiativele de politică externă ale Kremlinului să pară majorității rușilor legitime și rezonabile, Kremlinul are nevoie de construcția și întreținerea unei „realități” internaționale alternative, de isterizarea populației, prin crearea unor situații periculoase imaginare, unde Rusia învinge mereu, evident prin intermediul lui Putin. Prin folosirea citatelor trunchiate ale unor politicieni europeni sau americani, lansarea unor teorii abracadabrante prin intermediul unor personaje obscure din Occident – aflate de obicei în orbita agențiilor rusești de propagandă – și invocarea permanentă a „conflictului civilizațional” între Rusia și Occident, de către vectorii de imagine ai regimului, mai acut din 2014, Kremlinul cultivă în rîndul publicului intern o adevărată isterie războinică. Contrar unor reacții interne negative, venite din partea celor care sesizează absurdul situației, puțin cîte puțin, o mare parte a rușilor au ajuns să creadă în iminența războiului cu Occidentul, întruchipat în funcție de situație de SUA sau NATO. Legislația restrictivă în domeniul informației permite calificarea drept delict a oricăror opinii contrare celor oficiale, fapt care determină o restrîngere progresivă a audienței mediilor aflate în afara controlului Kremlinului, atîtea cîte au mai rămas. Întreaga campanie de imagine din jurul „propunerilor” cu privire la „garanțiile de securitate” este dusă în tiparele isteriei războinice, avînd forma unui dialog imaginar al oficialilor ruși cu SUA, în care se dau răspunsuri tăioase la afirmații care nu au fost făcute. De aceea, în așteptarea răspunsului american scris la inițiativele Rusiei, MAE rus a dat deja publicității un comentariu în care se arată că „răspunsul” la propunerile Rusiei cu privire la garanțiile de securitate a constat de fapt în campania toxică a SUA și a altor membri NATO, prin care Rusia este prezentată drept „agresor”, „pericol la adresa stabilității internaționale” și „dușman al Europei civilizate”. Pentru Kremlin este esențial să cultive credibil în rîndul susținătorilor săi din interior imaginea de „victimă inocentă” a „vicleanului Occident”, care nu tratează Rusia cu respect și considerație pentru interesele sale „legitime” de securitate.

Isteria războinică în perspectiva unui atac iminent al „imperialismului”, prin folosirea „capetelor de pod” din jurul Rusiei, a fost intens cultivată de Stalin, pe tot parcursul perioadei în care s-a aflat la putere în Uniunea Sovietică. În trei intervale, 1928-1929, 1935-1936 și 1952-1953, aceasta a atins paroxismul, toate perioadele fiind asociate nu atît cu mari schimbări în politica externă sovietică, ci mai ales cu răsturnări în politica internă. În primul dintre ele, ideea unui atac iminent din partea Occidentului a slujit drept fond pentru înlăturarea „opoziției troțkiste” de către Stalin și partizanii săi, în al doilea, ideea războiului iminent a servit drept pretext pentru lansarea sîngeroasei campanii de epurări, care a culminat în anii 1937 și 1938, iar în ultimii ani ai săi, dictatorul sovietic s-a folosit de amenințarea „imperialismului american” pentru a lansa o intensă campanie antisemită, văzută ca preludiu al unor noi epurări. În pofida ideii „pericolului de moarte al încercuirii capitaliste” care străbate ca un fir roșu istoria experimentului sovietic, atunci cînd Hitler și-a atacat aliatul de conjunctură, pe Stalin, opinia publică sovietică și Armata Roșie erau cel mai puțin pregătite propagandistic pentru un nou război cu Occidentul.

Geografia politică rusească

În spatele cuvintelor oficialilor ruși despre „propunerile” privind „garanțiile de securitate” se întrezărește clar un imaginar politic de sorginte bolșevică. Felul în care aceștia vorbesc despre „garanțiile de securitate” sfîrșește mereu prin a suna ca un discurs despre o nouă Cortină de Fier. Pentru Putin și apropiații săi, NATO și Occidentul desemnează exclusiv SUA și Europa de Vest, neînțelegînd pînă la capăt că Occidentul este nu atît o realitate geografică, cît o opțiune civilizațională. Încăpățînarea Moscovei de a duce dialogul direct cu Washington-ul, inclusiv în probleme care nu se pretează discuției bilaterale, arată nu doar dorința de a sublinia egalitatea Rusiei cu SUA, dar și disprețul față de comunitatea euroatlantică, pe care liderii ruși o consideră o jalnică suită de vasali ai Americii. Deși știe că cererile scandaloase legate de România și Bulgaria sînt inacceptabile – ele vizează doar atenuarea efectului public în cazul unei eventuale „cedări” a Ucrainei –, prin formularea lor, Putin și diplomația sa nu vor decît să-și exprime disprețul față de foștii sateliți din Pactul de la Varșovia, contestîndu-le nu doar aspirațiile civilizaționale, ci chiar capacitatea acestor state de a emite judecăți politice valide și autonome. De aceea, de fiecare dată cînd are ocazia, așa cum o făcea și Stalin la sfîrșitul anilor ’40, Putin deplînge „pierderea independenței” Europei de Vest, dar mai ales a Germaniei și a Marii Britanii, arătînd prin asta că doar Londra și Berlinul sînt demne de a fi luate în calcul pentru un nou aranjament de securitate, unde „interesele legitime” ale Rusiei să fie satisfăcute.

Indiferent de cît de mult și de apăsat Putin și oficialii săi vor vorbi despre „arhitecturi de securitate” și oricît de des ar acuza „extinderea nejustificată a NATO”, obiectivul strategic al Moscovei rămîne Ucraina. Pentru Rusia, miza ucraineană este una politică și militară doar în subsidiar. Regimul Putin se teme cel mai mult de posibilul succes al construcției unei națiuni moderne ucrainene, care să-i cuprindă în ea și pe rușii din această țară, bazată pe valori și aspirații total opuse celor pe care se sprijină regimul de la Moscova. Pentru Rusia lui Putin, periculoasă nu este firava prezență militară a NATO, ci perspectiva unei națiuni ucrainene democratice și prospere, care să arate în fiecare minut rușilor că dictatura nu este un ingredient inevitabil al fenomenului politic rusesc.

Cosmin Popa este cercetător științific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, fiind specializat în istoria Rusiei și a Uniunii Sovietice.

Foto: wikimedia commons