Mi-ar fi plăcut să-mi fiu propriul părinte?

Dacă aţi redeveni copil, aţi vrea să aveţi părinţi cum sînteţi voi acum? V-ar plăcea ca fata/băiatul/copiii voştri să fie cum aţi fost voi în copilărie? Dincolo de jocul de cuvinte, problema merită discutată. Măcar în calitate de exerciţiu de sinceritate, dacă nu cumva chiar pe post de practică periodică în încercarea de a ne adecva atitudinile, în raport cu vîrsta şi personalitatea copiilor, dar şi în raport cu propiile trăsnăi pe care obişnuiam sau nu să le facem în copilărie. Schimbul de roluri poate fi un joc fără prea mari bătăi de cap, dar cu rezultate utile. (R. T.) Ioana: Da. Eu încerc să le fac copiilor mei o copilărie cît mai frumoasă, plină de experienţe noi - călătorii, prietenii -, dar dîndu-le, în acelaşi timp, şi multă libertate. Libertatea de a face ce le place, de a alege. Iar ceea ce ţine de educaţie să ajungă la ei prin metode cît mai creative şi mai puţin constrîngătoare. Şi, în plus, cred că mă preocupă mai mult decît i-a preocupat pe părinţii mei dezvoltarea emoţională, fizică, psihică a copiilor mei. E adevărat însă că şi oferta este mult mai vastă acum decît pe vremea copilăriei mele, adică prin anii ’70-’80. Parţial. Sînt "trasee" pe care aş vrea să le parcurgă la fel, dar mi-aş dori şi să aibă parte de lucruri frumoase şi interesante, cum ar fi călătorii, alt sistem de învăţămînt şi multe, multe altele. Lidia Badea: Sînt un părinte răbdător, prietenos cu fiul meu, dar şi cu toţi prietenii lui deopotrivă şi încerc, pe cît pot, să-i dezvolt această latură socială. Mi-ar fi plăcut, aşadar, să-mi fiu propriul părinte. Sînt însă exagerat de sensibilă şi incapabilă, uneori, să nu mă panichez din orice nimic şi să nu fiu excesiv de grijulie. Judecînd după aceste aspecte, dacă aş fi fost propriul meu părinte, mi-aş fi spus de nenumărate ori: "Mama, încetează, eşti pisăloagă!". Cred că am fost un copil... cuminţel, cu înclinaţii artistice şi sportive pe care acum regret că părinţii nu mi le-au cultivat (desenam frumos, am făcut vioară, acordeon, patinaj artistic, tenis şi înot, dar nici una dintre aceste preocupări nu s-au "materializat" într-o carieră), cu rezultate bune la şcoală, fără a fi însă un elev "genial". Din acest punct de vedere, mi-ar plăcea ca băiatul meu să-mi semene. Nu cred însă că aş fi deloc liniştită dacă el mi-ar moşteni fascinaţia ciudată pe care am avut-o în copilărie pentru foc, de exemplu. La cinci ani am dat foc, sub masa din sufragerie, unui mănunchi de papură, iar la prima ieşire cu prietenii de familie ai părinţilor mei la munte, cu cortul (altfel, una dintre cele mai frumoase vacanţe pe care le-am avut), am mobilizat toţi copiii din grup la un foc de tabără de toată cinstea, în mijlocul pădurii! Ce pedepse au urmat, atît pentru mine, cît şi pentru ceilalţi copii, vă puteţi imagina! Ana Monica Don: Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut să am părinţi ca mine. Încă nu-mi dau seama ce fel de părinte sînt, unul bun sau rău. Cu siguranţă nu sînt un părinte prea răbdător, calitate pe care mama o avea. Sînt destul de sensibilă şi nu cred că m-aş judeca prea aspru, cred că mi-aş permite prea multe. Sincer, ca să-mi dau seama dacă mi-ar plăcea să-mi fiu propriul părinte, trebuie să mai crească băiatul meu, Matei. Pe de altă parte, aş vrea ca el să fie ca mine, pentru că am fost un copil cuminte şi ascultător, dar totuşi cred că am pierdut multe din farmecul copilăriei. Mi-aş dori ca el să fie puţin mai zvăpăiat, un fel de Nică, fără să creeze probleme, dar asta nu cred că se va întîmpla - copiii parcă nu mai ştiu să se joace cum ne jucam noi, cred că sînt prea maturi. Andrei Roman: Sînt motive pentru care mi-aş fi dorit să am părinţi ca mine. Adică mai stimulativi, cu ochiul fin aţintit asupra unor eventuale laturi care ar fi putut fi dezvoltate la odraslă, mai generoşi în comportament şi în ceea ce priveşte puterea educativă a propriului exemplu, şi alte asemenea rafinamente extrase, poate, mai degrabă din lecturi, decît din viaţa reală. Sînt, pe de altă parte, aspecte pe care mi le-aş putea reproşa. Nu cred că aş putea controla în totalitate grija excesivă, teama de a nu se întîmpla ceva rău, un lucru pe care părinţii mei nu l-au avut niciodată în exces. Nu ştiu dacă din argumente raţionale, din lipsă de timp sau dintr-un soi de indiferenţă şi încredere în mine. Asta însă m-a ajutat (forţat) să mă maturizez mai repede. Părinţii mei nu au aflat niciodată aproape nimic despre jumătate din copilăria mea - de la lipsa de la şedinţele cu părinţii, pînă la performanţele sportive, năzbîtiile făcute constant împreună cu ceilalţi copii din cartier. Am avut tot timpul imaginea unui puşti cuminte, sfios. Într-un fel, poate, tata chiar suferea că nu mă manifest ca un "bărbat" adevărat. În spatele imaginii, realitatea era, de fapt, cea banală. Un copil ca toţi ceilalţi, cu cheia de gît şi cu multe responsabilităţi asumate "pentru casă". Care a şi învăţat, a şi făcut sport. A fost şi cuminte, a făcut şi prostii cu carul (da, mamă, geamul profesoarei de franceză, de la parter, eu l-am spart!). Dacă aş vrea un copil ca mine, pentru că mă plac în cantităţi acceptabile, mi-ar plăcea să-i "descopăr" ambele laturi şi să am puterea să nu i le cenzurez.