#MeToo, din nou. Tot despre putere, recunoaștere, dar și hermeneutică
#MeToo este o mișcare și o narațiune colectivă care arată cît de răspîndită este violența asupra femeilor. #MeToo a scos în evidență sistemele sociale care perpetuează dominația și inegalitatea de gen, mai mult decît o serie de cazuri individuale. Harvey Weinstein este un agresor condamnat de sistemul de justiție la 23 de ani de închisoare pentru viol și agresiune sexuală. Este considerat și el reprezentativ pentru mișcarea #MeToo. Doar că abuzurile lui se întind pe o perioadă de 30 de ani, iar #MeToo, respectiv experiențele individuale reunite într-o narațiune colectivă, a dezvăluit cum un sistem poate să ascundă, să normalizeze, să legitimeze abuzul.
Dacă depășim propriul ecosistem digital și idiosincraziile, dacă facem un efort să citim despre istoria politizării violenței asupra femeilor, vom vedea că aceasta este mai veche decît #MeToo, că nu se poate rezuma la cîteva cazuri care au făcut agenda media și au schimbat temele de conversație într-o direcție sau alta, cel mai adesea în funcție de simpatiile sau antipatiile noastre. Altfel spus, dacă ieșim din bula de Facebook și punem mîna pe o carte, fiindcă diatribele la adresa #MeToo vin din partea celor bine alfabetizați, vom descoperi că violența asupra femeilor este sistemică, deși fetele și femeile care se confruntă cu bătaie, umilire, violență sexuală, anihilare simbolică în spațiul public simt pe pielea lor și în viața lor ce înseamnă cele cîteva forme de abuz pe care le-am menționat.
De foarte multe ori violența de gen este transformată în spectacol public de mass-media tradițională, dar mai ales de platformele de socializare care ne permit să privim prin gaura cheii în intimitatea oamenilor. Nu doar că forme de încălcare a drepturilor femeilor devin spectacol, dar oamenii ajung să se închine la un Demiurg al Trivialității. Acceptați-mi, vă rog, stilul acesta bombastic în expunere care nu arată altceva decît autentică exasperare fiindcă prea mulți cad în capcana personalizării unei mișcări, a cooptării într-un ping-pong public, cu accente sinistre de cruzime din partea oamenilor. Da, de această dată este vorba despre Johnny Depp – Amber Heard. Data viitoare, vom vedea.
Aș dori să reiau cele două fraze de la început fiindcă se spune că repetiția este mama învățăturii: #MeToo este o mișcare și o narațiune colectivă care arată cît de răspîndită este violența asupra femeilor. #MeToo a scos în evidență sistemele sociale care perpetuează dominația și inegalitatea de gen, mai mult decît o serie de cazuri individuale.
Tarana Burke, activista care a inițiat în 2006 proiectul #MeToo pentru a crește nivelul de conștientizare cu privire la violența sexuală și pentru a încuraja solidaritatea cu victimele, mai ales cu femeile de culoare, marginalizate, a observat cooptarea și manipularea #MeToo în timpul procesului Depp – Heard și a declarat că sîntem contemporani cu „(…) una dintre cele mai ample defăimări pe care mișcarea le-a suferit”.
Numeroasele încercări de delegitimare și minimalizare ale gîndirii și activismului feminist, vînătoarea de vrăjitoare modernă îndreptată împotriva mișcării de cînd a apărut ea au fost transferate înspre #MeToo și victimele ori supraviețuitoarele care au denunțat abuzuri sexuale și experiențe greu de cuprins cu mintea și de conținut din punct de vedere emoțional.
Mary Wollstonecraft a fost numită hienă în fustă după ce a publicat, în 1972, A Vindication of the Rights of Woman, tradusă și la noi și publicată la Editura Herald – În apărarea Drepturilor Femeii. Autoarea a fost considerată prea îndrăzneață, prea radicală pentru timpurile ei. Cerea ceva aparent banal, ca în spațiul care începea să se creeze pentru universalizarea cetățeniei să fie incluse și femeile, iar educația să nu le ocolească fiindcă sînt ființe raționale. Nu este singurul exemplu care arată rezistență și reactivitate față de idei feministe de emancipare și de recunoaștere a drepturilor femeilor, a unor experiențe pe care acestea le au. Backlash-ul este vechi. Făcînd un salt peste secole, era puțin probabil ca o mișcare precum #MeToo să nu se confrunte cu diferite narațiuni menite să o delegitimeze și, mai ales, să delegitimeze ceea ce a devenit o poveste colectivă a abuzului. În loc să ne uităm la sistemele care tolerează violența și hrănesc tăcerea e mai simplu să facem cherry picking. Am observat cum în anumite cazuri capitalul de simpatie sau de antipatie ține loc de fapte. Îmi place de el sau de ea? Este nevinovat(ă). Afurisitul sau afurisita aceea? Sigur este vinovat(ă). Am scris recent într-un articol că nu atribui dreptate din tastatură. Doar reflectez asupra construirii eroilor și a demonilor cînd acolo sînt oameni.
Deopotrivă recunoașterea violenței asupra femeilor, dar și cunoașterea ei sînt importante. Încercările de delegitimare a mișcării #MeToo înseamnă și o lipsă de recunoaștere a victimelor abuzurilor sexuale și conferă putere abuzatorilor. În #MeToo, subalterna a vorbit, ca să fac trimitere către articolul lui Gayatri Chakravorty Spivak din 1988, „Can the Subaltern Speak?“.
În #MeToo, victimele ori supraviețuitoarele violenței au pus sub semnul întrebării nedreptatea epistemică atunci cînd au vorbit despre abuzuri. Să fii crezut sau să fii crezută, să fii auzită, să nu mai fie delegitimată din start mărturia ta, să nu fii decredibilizată de la bun început este și o problemă de dreptate epistemică: vocea cui se aude? Vocea cui contează? Noțiunea de dreptate hermeneutică dezvoltată de Miranda Fricker în 2007 ne permite să înțelegem că #MeToo a problematizat inclusiv posibilitățile și resursele interpretative. Violența asupra femeilor nu depinde doar de dovezi, ci și de regulile de interpretare care sînt stabilite de cei care au putere. Cînd hărțuirea și abuzul sînt normalizate ori bagatelizate prin exagerați voi sau exagerează feministele astea, ne confruntăm cu nedreptate hermeneutică. Aceste cadre de interpretare comunică faptul că un grup, femeile, sînt interlocutori mai puțin credibili. Dacă femeile sînt mai puțin credibile, oare mișcarea feministă să fie altfel?! Dar #MeToo?
Fiindcă tangențial „lumea filmului” a declanșat această altă discuție despre #MeToo – credem sau nu credem, cum atribuim semnificații –, vă voi face o recomandare de film serial inspirat din fapte reale, Unbelievable, opt episoade. Vorbim și altă dată despre putere și recunoaștere și atribuire și semnificare.
(Referințe în articol: Spivak, Gayatri Chakravorty, 1988, Can the Subaltern Speak?, Basingstoke: Macmillan Fricker, Miranda, Epistemic Injustice: Power and the Ethics of Knowing, Oxford: Oxford University Press, 2007)
Oana Băluță este conferențiar universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București și cadru didactic asociat al Facultății de Științe Politice – SNSPA, activistă pentru drepturile femeilor. În 2012 a fost desemnată Femeia Anului, pentru „Proiecte de advocacy și prevenirea violenței asupra femeilor”, premiu acordat de revista Avantaje.
