Mesajul media şi cenzura rating-ului

Un mesaj social a fost dintotdeauna transmis prin scenarii dramatice, cu conţinuturi umane extreme (suferinţă, luptă, moarte, sacrificiu, pedeapsa celui rău şi triumful în lupta crîncenă a celui bun etc.), prin exemple care trezesc empatia emoţională. Politica americană a secolului XX a folosit filmul pentru a instaura morala dreptăţii şi a legii asupra samavolniciei şi purtării arbitrare. Efectul secundar - simplificarea şi idealizarea - a fost sacrificiul pentru înţelegerea mesajului. Bineînţeles că orice mijloc media va folosi din plin atingerea emoţională chiar atunci cînd transmite explicit informaţie. Informaţia însă trebuie să servească o intenţie a transmiţătorului, ceea ce se realizează prin conţinutul emoţional al mesajului. Comercianţii au simţit că filmul, apoi media electronică au fost un bun vehicul pentru mesajul promoţional şi astfel s-a născut lupta pentru rating. Este evident că există o deosebire între consumatorii de literă scrisă şi cei de media audiovizuală. Neuropsihologia ne spune că pentru a citi şi prelucra ceea ce citeşti şi pentru a prelucra mesajele vizuale de tip intuitiv, emoţional, ca şi limbajul non-verbal, sînt implicate primordial alte zone ale creierului. Cele două emisfere cerebrale prelucrează mesaje diferite, din percepţia aceleiaşi realităţi. Emisfera dreaptă a creierului este responsabilă de procesele intuitive, simbolice şi metaforice, în general de procesele care nu depind de rigoarea formei sau a spaţio-temporalităţii, precum şi de limbajul non-verbal. Foarte sugestiv pentru acest fel de "gîndire" este starea din vis. Iată cum o descrie un celebru psihanalist, Erich Fromm: "Cele mai multe din visele noastre au o trăsătură esenţială comună: ele nu urmează legile logicii, care stăpînesc gîndirea noastră trează. Categoriile de spaţiu şi timp sînt ignorate. Oameni morţi ne apar vii în faţă; întîmplări pe care le vedem în prezent au avut loc cu ani mulţi în urmă. Visăm două evenimente simultane care era imposibil să se întîmple concomitent. Tot atît de puţin respect se acordă legilor spaţiului. Ne este extrem de simplu să ne mutăm într-un loc extrem de îndepărtat, într-o clipită, să fim în două locuri deodată, să contopim două persoane într-una singură sau să vedem o persoană transformată brusc într-o alta. În visele noastre, sîntem cu adevărat creatori ai unei lumi, unde spaţiul şi timpul, care pune limite tuturor aptitudinilor corpului nostru, să nu mai aibă nici o putere". Acestei emisfere "de noapte" i se adresează mesajele video sau multimedia în care se prelucrează multe elemente "marginale" de impresie. Emisfera stîngă (dominantă) este cea care prelucrează mesajele noţionale, de limbaj conceptual (auditive sau scrise) şi cele transmise prin codul cuvintelor sau al formelor, fiind supuse rigorilor spaţio-temporale şi logicii formale. Cuvîntul, auzit ori citit, se adresează şi se prelucrează în emisfera dominantă, "de zi". Am putea spune astfel că avem doi "experţi" care recepţionează şi prelucrează mesajele în mod diferit. Vînzătorii de mesaje Pe "vînzătorii de media" îi interesează, pur şi simplu, ca mesajul lor să ajungă, să fie recepţionat. Rating-ul sau tirajul reprezintă primul pas pentru ca un mesaj să ajungă la cît mai multă lume. Pe "autorii" de mesaje îi interesează însă eficacitatea mesajului. Un mesaj politic sau un mesaj educativ, de exemplu, are ca scop final formarea de atitudini şi de valori. Pentru ei, un al doilea pas ar fi interesul, şi apoi al treilea - opinia - şi în cele din urmă, ultimul pas - atitudinea, valorizarea. Autorii de mesaje comerciale au ca scop mobilizarea receptorului la acţiunea de a cumpăra. Adică un pas intermediar care este interesul receptorului pentru "marfă", pentru ca ultimul pas să fie trecerea la act, cumpărarea. Specialiştii în publicitate vînează un public-ţintă în funcţie de corelaţia dintre cine, ce cumpără şi ce fel de curiozităţi sociale şi artistice are. E "vînătoarea" de clienţi pentru un anume produs. Pentru vînzătorii de media, primul pas este deci rating-ul. Creşterea lui poate fi făcută prin conţinut (informativ, de interes, spectacular, cu atingeri emoţionale, surprinzător, "credibil" chiar dacă paradoxal, nou etc.), tot ceea ce a inventat clasic retorica discursului public. Apoi adresarea specifică pentru diverse categorii de public (amatori de telenovele, de fotbal, de automobile, de distracţii, de politică, de bîrfe, de senzaţional, de sex, de religie, de filme, de ştiinţă etc.). A apărut şi media de nişă (sport, ştiri, ştiinţă, arte, film). Dar atragerea publicului la recepţia mesajelor se face şi prin dezvoltarea mijloacelor (computerul şi TV-ul mizează pe confortul recepţiei, mai nou şi telefonia încearcă să fie transportor de mesaje publice). Această variaţie de mijloace duce şi la diversificarea unor mijloace de conţinut - spotul comercial TV nu mai e de mult o fadă "reclamă", ci un film în miniatură ce are valenţe estetice şi a devenit subiect de premii artistice, dincolo de utilitatea lui de mesaj comercial. Este un produs în sine. Nici în domeniul mediei scrise lucrurile nu sînt statice. (O butadă spune că într-un ziar, la rubrica de publicitate, într-un chenar mare era scris ceva cu un corp de literă foarte mic, necitibil. Aceasta incita curiozitatea. Mesajul scris era: "În fiecare casă e nevoie de o lupă; firma xyz v-o poate furniza pe cea mai bună..."). Orice mijloc e bun, dacă incită, stîrneşte. O reclamă antipatică e utilă, dacă stîrneşte. Ea aduce la cunoştinţă un "brand". Marile companii, de exemplu, nu mai au nevoie de promovare. Ele trebuie să fie doar prezente în conştiinţa cît mai multor oameni. Libertatea de a alege Ce se întîmplă însă de cealaltă parte, cea a consumatorului de media? Menit să fie o "victimă" a intereselor vînzătorilor de mesaje, el este asaltat de media. Dar el, consumatorul, trăieşte în propriile medii de referinţă (familie, şcoală, vecinătate, serviciu, parteneriat, biserică etc.), care au cea mai mare influenţă asupra sa. Un individ social, care nu ar fi interesat de fotbal, nu poate evita meciul naţionalei, cînd mediul lui de referinţă "arde" şi există un singur televizor în casă sau în local. Nimeni nu o poate evita pe Andreea Marin din percepţie, sîmbata, citind o carte, cînd cele două adolescente din familie îşi manifestă preferinţele. De aici formarea de "ciorchine" de audienţă în mediile de referinţă. Consumatorul de media, avînd nevoia firească de a alege, are impresia că "scapă" de ceea ce nu-i convine şi butonează, navighează, schimbă pagina. Dar "spam"-urile? Invitaţiile de a da click, celelalte butoane ale telecomenzii sau celelalte ziare colorate sînt alternativele frivole ale mesajului ce tocmai a fost evitat. Cu siguranţă, populaţia mai tînără, ori cea care face parte din mediile mai bogate are o receptivitate mai selectivă (alte mijloace de distracţie, cel puţin două televizoare în casă). Iar cea săracă e mai puţin informată şi cu mai puţine mijloace de-a alege şi va prefera mesajul simplu, emoţional. În acelaşi timp, în absenţa informaţiei alternative, va fi mai credulă. Va prefera ceea ce a fost obişnuită să înghită. Este deci mai manipulabilă. Dar nimeni nu este ferit de manipularea media. Avem desigur preferinţe ferme, dar... Povestea cu media şi cu ceea ce preferăm seamănă cu "fenomenul Stockholm", descris de psihologi: teroristul şi mijloacele lui de tratament îţi devin oarecum dragi, îţi lipsesc în momentul în care eşti pus să alegi, după ce ai scăpat de teroare. E ceea ce psihanaliza a numit "identificarea cu agresorul" şi care a fost excelent ilustrată în filmul Portarul de noapte. În anii ’90, media noastră a scăpat de cenzură. Libertatea s-a exprimat compensatoriu prin mesaje fără nici o cenzură: sexul, violenţa, sîngele din reportaje, rubrica de morţi violente, cadrul mişcat, limbajul vulgar, ritmul cocainic