”Merge și așa”. Dar...

Începînd cu anul 1990, limba română s-a încadrat, firesc, în procesul general al trecerii de la (auto)cenzură la libertatea de exprimare, de la caracterul uniform şi restrictiv al expresiei oficiale la diversitatea comunicării în ansamblul ei, de la expresivitatea subterană şi subversivă la cea devenită, în scurtă vreme, titlu de individualizare a diverselor categorii de vorbitori. S-a trecut, astfel, de la încercarea, altfel, iluzorie, de impunere a unei singure limbi, dominatoare, la realitatea mai multor limbaje cu acelaşi drept de existenţă ca şi cea literară. Româna nu are, din acest punct de vedere, o poziţie particulară: mutatis mutandis, la fel s-a întîmplat cu multe alte limbi şi societăţi, în momente de transformare substanţială.

La sfîrşit de mileniu, limba română reflecta, în esenţă, nivelul de cultură şi de civilizaţie la care ajunseseră vorbitorii ei: avea un vocabular consistent şi expresiv, cu o notabilă capacitate derivativă, o bogată frazeologie şi o structură gramaticală bine conformată. În mod firesc, după 1990, vocabularul românesc s-a deschis împrumuturilor externe din limbile occidentale şi, în primul rînd, din engleză. Au pătruns mai ales cuvinte care denumesc produse, tehnologii, ocupaţii, divertismente, cutume şi mode de orice fel ale societăţii moderne, inexistente pînă atunci sau greu accesibile. Direct sau mediat, au intrat numeroşi termeni exotici, din spaţii culturale îndepărtate şi insolite. Împrumuturile masive din ultimele două decenii sînt o normalitate a lumii contemporane şi nu trebuie tratate ca un caz special. „Romgleza“ este o realitate lingvistică circumscrisă stilistic, cu explicaţii ce ţin de specificul unor domenii de activitate, de o presiune culturală obiectivă sau emfatică, de criterii de vîrstă, de educaţie, de aspiraţii etc. Nu se poate vorbi relevant despre modă sau despre tehnologia informaţiei decît cu ajutorul cuvintelor englezeşti, tot aşa cum, în anii ’50-’60, nu se putea vorbi despre colectivizare decît cu ajutorul cuvintelor din limba rusă. Ceea ce deranjează nu este folosirea în cunoştinţă de cauză a limbii engleze pentru reflectarea vieţii mondene, spre exemplu, ci folosirea ei „după ureche“, cu trunchieri formale şi improprietăţi semantice, hipercorectitudinea şi, în general, tot ce reprezintă prostie, superficialitate şi aroganţă. Normele românei literare fac faţă cu greu avalanşei de împrumuturi şi, în consecinţă, au apărut şi apar variante duble sau chiar triple de adaptare a aceluiaşi cuvînt. Variaţia fără criterii bine definite implică nesiguranţă, iar nesiguranţa este primul pas spre schimbare. În cazul de faţă, lipsa unor criterii presupune schimbare în rău.

Este adevărat că societatea modernă în care trăim oferă modele culturale şi, implicit, lingvistice inedite. Educaţia familială, cea şcolară şi (auto)educaţia datorată mediului au fost înlocuite, treptat, cu modele promovate, uneori agresiv, de massmedia, în variatele ei forme de manifestare. S-a spus, de multe ori, că limba „se strică“. La radio sau la televizor se folosesc, nu de puţine ori, cuvinte cu grafii, accentuări, forme fonetice şi sensuri greşite, pleonasme, contaminaţii, etimologii populare, hipercorectitudini şi analogii de toate tipurile, confuzii paronimice, anacoluturi etc., unele devenite locuri comune, repetarea lor dezinvoltă arătînd un fapt grav: lipsa de responsabilitate pentru cuvînt şi impresia că „merge şi aşa“. Sigur că merge şi aşa… Însă folosirea corectă, adecvată şi elegantă a limbii reprezintă cartea de vizită a oricărui vorbitor. Iar cînd acel vorbitor se manifestă în spaţiul public, el poate reprezenta un model pentru mulţi dintre cei care îl văd sau îl ascultă. Această simplă posibilitate trebuie să presupună responsabilitatea unui act implicit de educaţie, reflectare a respectului de sine şi mesaj pentru receptori. Modelele lingvistice oferite de massmedia, de la desene animate la talk-show-uri, au o importanţă majoră mai ales în evoluţia tinerilor, în condiţiile în care educaţia familială suferă de lipsă „de timp“, iar educaţia şcolară şi mulţi dintre promotorii ei nu mai au nici continuitate, nici coerenţă şi nici credibilitate. După mine, rolul major al profesorului trebuie repus pe o poziţie prioritară: înţelegerea firească a evoluţiei limbii şi a mecanismelor ei de funcţionare, cunoaşterea libertăţilor pe care le avem în folosirea ei, adecvarea specificului comunicării la un context sau altul sînt realizabile, în primul rînd, prin educaţie şcolară. Cultura lingvistică înseamnă cunoaşterea şi interpretarea regulilor, înseamnă respect pentru cuvîntul propriu, înţelegere şi toleranţă pentru cuvintele altora. Iar lucrurile astea trebuie, în mod fatal, cultivate şi învăţate…

Sînt cel puţin două probleme în folosirea deficitară a limbii noastre: a) prezenţa barbarismelor, disfuncţionalităţile logice şi amestecul nejustificat de registre stilistice, care arată superficialitate şi carenţe culturale; b) prezenţa unor variante analogice (lexicale şi gramaticale) diferite de ceea ce recomandă, la un moment dat, norma literară, şi care arată, dincolo de argumentul grabei sau al comodităţii, o încercare din partea vorbitorilor de a aşeza limba în tipare mai bine şi mai simplu structurate. În acest sens, ar fi bine ca norma literară să fie raportată, explicit şi de cîte ori este nevoie, la normele celorlalte registre stilistice şi să fie promovată, în consecinţă, o limbă cu posibilităţi variate şi expresive de realizare, între limite care să ţină seama de faptul că ea depinde, în ultimă instanţă, de cei care o moştenesc, o recreează şi o îmbogăţesc.