Mentalitatea populară într-o oglindă instituţională

Instituţiile în care românii au cea mai puţină încredere - partidele politice şi Parlamentul - sînt, paradoxal, cele care, prin însuşi modul de constituire şi componenţa lor, îi reprezintă cel mai bine ca mentalitate. Cei 469 de parlamentari, fără a fi aleşi prin vot uninominal, rămîn totuşi reprezentativi pentru întreg corpul electoral, iar performanţele instituţiilor în discuţie sînt, în egală măsură, rezultante ale mentalităţii societăţii din care provin. Statisticile* indică faptul că 74% dintre români au încredere puţină, foarte puţină sau deloc în Parlament, procentele de refuz fiind chiar mai ridicate în cazul partidelor politice (80%). Această lipsă de încredere este manifestată de o populaţie care declară, în acelaşi timp, că nu este interesată de viaţa politică din România (74%) şi de lecturi pe teme politice (86%), că nu a participat niciodată la o întîlnire politică, la vreun protest sau demonstraţie politică, nu a semnat nici o petiţie şi nu a contactat vreodată un politician sau vreun alt oficial (circa 90%). Majoritatea calificată a electoratului nu cunoaşte atribuţiile Parlamentului (47% dintre respondenţi cred că Guvernul aprobă legile, iar 21% recunosc că nu ştiu cine le aprobă) şi nu are idee care este pragul minim pe care un partid trebuie să îl atingă, astfel încît să fie reprezentat în această instituţie. Un procent covîrşitor dintre cei chestionaţi (80%) declară că sînt convinşi că nu pot influenţa hotărîrile importante care se iau pentru localitatea din care provin sau pentru ţară, recunoscînd însă, în egală măsură, (75%) că nici nu fac vreun demers în acest sens: nu sînt membri şi nu participă la acţiuni ale vreunei organizaţii, fie ea politică, civică, religioasă sau ecologică. Neîncrederea, deplin justificată de altfel, este una pasivă; românii nu ştiu şi nu sînt interesaţi să afle cum (sau, mai bine spus, de ce nu) funcţionează Legislativul şi structurile partinice şi nu au dorinţa reală de a întreprinde ceva pentru a le acorda la aşteptările lor. Sondajele de opinie nu reuşesc - datorită constrîngerilor impuse de metoda interviului structurat - să contureze, într-un mod satisfăcător, "portretul robot" al unui Parlament şi al unor partide politice care să corespundă aspiraţiilor populare. Soluţiile la modă acum - structură unicamerală, vot uninominal sau ridicarea pragului electoral pentru a impune formarea unui sistem bipartit - nu prezintă nici o garanţie de schimbare în bine a situaţiei. Probabil că inserarea în chestionare a unor întrebări - de genul "Credeţi că o instituţie în care nu aveţi încredere nu vă reprezintă?", "Dumneavoastră aţi făcut ceva pentru ca Parlamentul să devină o instituţie în care să aveţi încredere şi care să simţiţi că vă reprezintă?" - ar fi utilă nu doar pentru că ar putea oferi o imagine mai explicită a raportului dintre români şi instituţii - depăşind simpla şi deja comuna enunţare a încrederii în instituţiile de ordine -, ci pentru că l-ar constrînge pe respondent să înţeleagă, măcar în parte, responsabilitatea care îi revine pentru buna funcţionare a instituţiilor statului. Ar mai fi reprezentative pentru societatea românească Parlamentul şi partidele politice dacă s-ar transforma peste noapte în instituţii demne de încredere? Probabil că nu. Desigur, le-am prefera mai degrabă demne de încredere decît reprezentative, dar este suficient de limpede că nu există o aşteptare realistă de schimbare în bine a acestor instituţii în afara limitelor pe care mentalitatea românească însăşi le impune. Aceste forme instituţionale reflectă fidel fondul românesc şi o bună parte din activitatea lor nesatisfăcătoare se datorează tocmai acestui fond. Susţinătorii teoriei formelor fără fond, precum şi partizanii sincronismului şi ai legilor imitaţiei pot fi în egală măsură contrariaţi. Cei dintîi de adopţia entuziastă şi unanimă a unei forme de import, lipsită de suficient suport cultural autohton, iar cei din urmă de incapacitatea vădită a formei - democraţia, în sens larg - de a-şi crea singură fondul care să-i asigure funcţionarea corespunzătoare. În cazul nostru, fondul îşi declară făţiş neîncrederea în instituţia hibridă pe care a produs-o adaptarea formei la fond, manifestîndu-şi fără putinţă de tăgadă apetenţa pentru forma originară. Cu alte cuvinte, românii nu se opun Parlamentului, un model instituţional alogen, care funcţionează ireproşabil în Anglia, cu condiţia ca şi parlamentarii noştri să fie de nivelul celor britanici. O asemenea condiţionare nu poate fi decît utopică, în măsura în care populaţia nu conştientizează faptul că, fără un efort propriu de modernizare, oricît s-ar modifica sistemul electoral, legile care guvernează activitatea partidelor sau regulamentele Camerelor Parlamentului, în finalul reformei, acestea vor funcţiona la fel. Pînă la urmă, avem instituţiile pe care le merităm şi lipsa de încredere în ele ar trebui să oblige la serioase introspecţii. ________________ * Gallup România, Barometrul de opinie publică, mai 2005.