Memoria lungă a undei scurte

Emil HUREZEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 212 din 9 Mar 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Ciudăţenia cea mai frapantă a dictaturii este funcţionarea fără cusur a dublei realităţi. Există o realitate naturală, să-i spunem, a vieţii în familie, a discuţiilor dintre îndrăgostiţi, prieteni, colegi de liceu, călători din acelaşi compartiment de tren, între bunici şi nepoţi, rostite în şoaptă sau cu voce tare, chiar dacă ferită, în perimetrul unei libertăţi naive, desprinse din ocolul mai mare, ignorat, absent sau deocamdată omisiv al coloniei penitenciare. În acest topos îşi găsesc sălaşul şi experienţele culturale dobîndite şi acceptate social, pînă la un anumit nivel, o interpretare a istoriei şi a prezentului, pe baza cunoştinţelor sau cutumelor necanonizate de ideologie sau stat. Al doilea nivel este cel al realităţii înscenate sau prizoniere. Aici intră şcoala, organizaţia de pionieri, de tineret şi partid, sindicatul, complexul comportamentului conform, din care fac parte oportunismul, ipocrizia şi minciuna, odată cu începutul vieţii adulte, între străini şi concurenţii omologării şi promovării în dictatură. În timpul comunismului, cele două lumi, realitatea naturală şi realitatea înscenată au coabitat în mod firesc. A existat o perioadă, îndată după război, care a ţinut, să zicem, pînă în 1964, de violenţă dominantă a înscenării. Orice abatere de la codurile supunerii la ritualurile dictaturii era reprimată, în mod absurd, sălbatic şi total. A urmat perioada unei aparente raţionalizări, în care valorile naturale s-au identificat adesea cu cele înscenate. Cu alte cuvinte, atunci cînd statul comunist a încercat să-şi aproprieze societatea, mimîndu-i interesele şi aşteptările. Cîştigul obţinut atunci, între 1965 şi l975, n-a mai putut fi uitat niciodată, pînă în l989, în ciuda înăspririi climatului ideologic, alimentar şi poliţienesc al vieţii. Fac aceste reflecţii, desigur arhicunoscute şi chiar banale, pentru a explica felul fundamental firesc, lipsit de vreun set de chei de decodificare, în care şi ca ascultător, şi ca emiţător al "Europei libere", mi-am explicat întotdeauna legătura atît de puternică între mesajul acestei surse de libertate şi destinatarii ei din România dictaturii comuniste. Aşa cum, citind o nuvelă de Cehov, Knut Hamsun sau Cezare Pavese, în l955 sau în 1987, stabileai o legătură nemijlocită între situaţii descrise acolo şi viaţa ta, fără să le mai treci prin filtrul anormalităţii ideologic-miliţieneşti impuse de regimul comunist înconjurător, tot aşa mesajul de informaţii, comentarii, explicaţii, argumente şi comparaţii care au alcătuit, decenii în şir, programele postului de radio "Europa liberă", au căzut mereu pe un teren al normalităţii personale care-şi recunoaşte astfel, într-un exerciţiu nesiluit, de politeţe reciprocă a instinctelor libertăţii, tabla comună de valori şi prietenii. Am fost confruntat mereu cu neîncrederea unor oameni de bună credinţă, atunci cînd era vorba de "sursele" "Europei libere". Cum era posibil ca un post de radio finanţat de americani, aflat la peste 1500 km dincolo de Cortina de fier, să-ţi spună seara povestea vieţii tale din Tecuci, Beiuş sau Medgidia din aceeaşi zi? În această logică, în spatele unei astfel de legături nu putea sta decît o reţea ocultă şi suspectă. Spionii, fie ei occidentali, jucau pe furiş un rol. Serviciile diplomatice - de asemenea. Poate însuşi regimul, prin senzorii lui externi şi infiltraţii interni, nu-i aşa, urmărea disidenţii şi adversarii potenţiali sau efectivi momindu-i cu un circuit alternativ al adevărului, doar-doar cad în capcană şi se demască. Această suspiciune, atît cît ştiu din propria mea experienţă de 12 ani la "Europa liberă", n-are nici un fundament. În ordinea explicaţiilor posibile, cel mai important canal de cunoaştere al redactorilor "Europei libere" era dubla experienţă românească personală. Experienţa realităţii normale şi cea a realităţii înscenate, dintr-un moment sau altul al biografiei lor. Cînd am ajuns la "Europa liberă", în vara anului l983, am fost impresionat de aşezarea, ca într-un amfiteatru, al Româniilor mai vechi şi mai noi, descoperit sub terenul înşelător şi anost al singurei Românii oficiale, părăsită de mine cu un an în urmă. Erau acolo foşti studenţi ai Luciei Sturdza Bulandra, diplomaţi de carieră, încă tineri în 1947, pe care venirea Anei Pauker în fruntea Ministerului de Externe îi surprinde în Occident, descendenţii unor familii de armeni, greci, saşi sau evrei, care au reuşit să emigreze în primii ani ai comunismului. Între ei, foste femei frumoase desprinse de pe prima pagină a revistei Tout Bucarest, egerii de la "Sburătorul" şi Capşa, progenituri de guvernatori în Basarabia sau de ambasadori la Berlin şi Roma. Urmau cîţiva foşti ziarişti evrei şi români care apucaseră să scrie în presa comunistă înainte de 1944, dar şi după aceea. Urmau intelectuali şi profesionişti formaţi şi deziluzionaţi în sistemul comunist, oameni de litere, procurori sau economişti, care traversaseră perioada "liberalului" Ceauşescu, aflîndu-i toate dedesubturile. Deasupra diferenţelor dintre ei, toţi aceşti oameni aveau în comun o idee despre patrie care se numeşte patriotism. Acest mozaic de experienţe şi biografii, în profunzimea vie a unui trecut de o jumătate de secol, era principalul patrimoniu de informaţii. Nu toţi se iubeau şi se frecventau. Nu domnea între noi concordia desăvîrşită. Existau grupuri şi găşti, guri rele inspirate şi blînzi anoşti. Exista însă un moment al zilei, de neocolit pentru toţi aceşti oameni: masa de prînz. Discuţiile lungi şi animate din jurul mesei de 10-12 locuri a românilor, în celebra Cafeteria din Oettingenstrasse 67, în Englischen Garten, la München, deveniseră punctul de interes şi atracţie al uzbecilor şi balticilor, al nemţilor şi irlandezilor care ne urmăreau intrigaţi de la locurile lor cuminţi. Cel mai adesea erau de faţă Armand Gurian (Ion Turcu), Sorin Cunea, Gelu Ionescu, Romilo Lemonidis (Victor Cernescu), Galateea Ciorănescu (Anca Petrescu), George Ciorănescu, Gerturd Dumitrescu (Ioana Crişan), Lizica Cunea, Edelina Stoian, Tiberiu Stoian, Ion Ioanid, Nicolae Stroescu, Andrei Voiculescu, N.C. Munteanu, Doina Alexandru (Dorina Schneider), Mircea Dan, Constantin Caradja, Martha von Klimesch, Costel Xifta (Constantin Mănciulescu), Ioana Măgură-Bernard, Annie Popper (Anişoara Negulescu), Andi şi Crisula Ştefănescu, Carmen Cojocaru Pompei, Michael Shafir, Mihai Sturdza, Pusi Antonescu, Dolly Steriopol, Rene Desflers, Anneli Ute Gabani, Comandorul Gherghel şi atîţia alţii. Ei toţi şi întîlnirile noastre rămîn pînă azi pentru mine, după mulţi ani, în care unii au intrat în lumea umbrelor, cea mai bogată şi preţuită sursă de cunoaştere a României profunde. Conversaţiile începeau invariabil în jurul mesei cu bucatele nemţeşti ale zilei, prin evocarea copioasă a meselor româneşti de altădată. Ion Ioanid, autorul extraordinarelor memorii de închisoare, după l989, îşi amintea de chermezele lungi din copilărie patronate de conul Tilică Ioanid, tatăl, alături de Goga, Păstorel Teodoreanu, Elisabeth Asquith sau Iser. Israelienii evocau aroma micilor la Tel-Aviv în serile de toamnă sau lacherda şi ştiuca umplută, în oraşele moldoveneşti interbelice. Foştii deţinuţi politici rememorau schimbările din blocul sovietic în funcţie de calitatea arpacaşului şi a buzelor fierte de vită servite la Aiud şi Poarta Albă. Celebrissimul Alessandro Ciffareli (Sandu Greceanu), care de frica otrăvirii ne vizita rarisim la masa din colţul românesc, prefera aluziile semierotice ale experienţelor sale alături de nepoata lui Puccini. Acest humus cultivat şi răscolit în normalitatea deplină, a amintirii şi a momentului povestirii ei, a fost suportul principal de înlocuire a României la care ne gîndeam, vorbind despre ea. O sursă vitală pentru noi a fost apoi lectura comparată a analizelor şi comentariilor din presa occidentală şi comunistă. În fiecare zi, fiecare dintre noi primea în cutia sa poştală, la Radio Free Europe, un aşa-zis "file", între 150 şi 200 de pagini, tipărite mărunt. Unele, verzi, erau dedicate aşa-zisului "human interest". Cele portocalii, galbene şi maronii erau analizele politice de la San Francisco Times, trecînd prin Rude Pravo, Trud şi Jerusalem Post. Erau acolo toate editorialele şi comentariile marilor şi micilor kremlinologi sau americanologi. Urmau textele analiştilor noştri, care interpretau doct şi complet evoluţiile economice, politice sau sociale din România şi le redactau în limba engleză pentru uzul întregii instituţii. Acest izvor de informaţii şi comentarii ale realităţii occidentale şi răsăritene ofereau mereu idei, perspective, indicatori, cifre, argumente, cu ajutorul cărora înscenarea realităţii politice din România se vedea cu ochiul liber al unui scaner necruţător. Au exisat desigur şi mesajele din ţară. Veneau greu, întîmplător şi nu erau întotdeauna sigure. Prieteni, foşti colegi de facultate sau concitadini, emigraţi sau în trecere îţi spuneau cîte ceva despre raţiile de alimente, nemulţumirea ofiţerilor de Armată faţă de privilegiile ofiţerilor de Securitate, absurdul vieţii literare, penurie, supraveghere. Păstrez cu recunoştinţă în memorie întîlniri dramatice cu oameni simpli, cărturari sau mari scriitori, ale căror mărturii s-au transformat în idei de comentarii. Unii dintre ei n-au avut doar intenţii bune sau au fost de-a dreptul de rea-credinţă, fiind trimişi de Securitate. Normalitatea realităţii s-a impus însă în faţa realităţii înscenate, şi în aceste cazuri. Au mai fost scrisorile sau SOS-urile disidenţilor şi opozanţilor. Ele soseau prin turişti occidentali autentici sau jurnalişti deghizaţi în turişti, prin poşta anonimă, la capătul unei linii telefonice neasumate, cînd nu ştiai dacă răspunzînd urmează o ameninţare cu moartea sau vestea despre un om persecutat în România. Prin difuzarea ei la radio, persecuţia lua sfîrşit. Foarte rar am primit informaţii prin canale diplomatice străine sau alte surse speciale. Doar după demonstraţia anticomunistă de la Braşov, din l987, şi în primele zile ale Revoluţiei, în l989, au ajuns la noi, prin canale americane îndeosebi, mesaje relevante. Percepţia despre caracterul neobişnuit şi chiar unic al postului de Radio "Europa liberă", în timpul războiului rece, (l944-1989) s-a schimbat mult după 19 ani de practicare a libertăţii şi democraţiei instituţionale şi în România. "Postul nostru de radio" - cum au numit mereu românii o instituţie americană din Germania -, în care au crezut şi care a fost mereu alături de ei, a funcţionat, de fapt, ca orice organ mass-media occidental în libertate. Au existat în plus însă rigori, restricţii autoimpuse care vizau limitarea voluntară a puterii de influenţare, pentru prevenirea unor situaţii critice, în care s-ar fi putut ajunge la o revoltă înăbuşită, ca în Ungaria anului 1956. Administraţiile americane au respectat timp de 43 de ani canonul războiului rece. În schimb, Radio "Europa liberă" a putut, "a avut voie" să practice, să formeze şi să întreţină normalitatea realităţii, dincolo de Cortina de fier, ideologii şi înţelegeri Est-Vest. O izbîndă paradoxală a libertăţii, de-a lungul deceniilor de comunism.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Femeia moartă în accidentul de tir de la Galați era mama multiplei campioane olimpice Gina Gogean. Sora sportivei este în stare gravă
Mama campioanei Gina Gogean a murit, iar sora este în stare gravă, în urma unui accident de circulație.
image
Cum au schimbat normele la locul de muncă tinerii din Generația Z. Mesajele primite de la angajați de proprietara unei firme
Patroana a împărtășit trei texte pe care le-a primit de la angajatul ei din generația Z, iar concluziile ei sunt de luat în seamă.
image
Alimentul care îți schimbă fizionomia: de ce apar erupții cutanate, roșeață și umflături
Aspectul general al pielii poate fi îmbunătățit dacă reducem consumul unui aliment, spun nutriționiștii.

HIstoria.ro

image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.