Memex, surplusul cognitiv și un autodenunț
În august 1945, Vannevar Bush, profesor la MIT și director al Biroului American de Cercetare și Dezvoltare Științifică, scria în Atlantic Monthly despre un proiect pe care îl imaginase în timpul războiului: n-ar fi grozav, scria el, ca un cercetător de oriunde din lume să ajungă să citească orice carte din lume doar tastînd un cod? Și n-ar fi la fel de grozav, continua articolul, dacă lîngă acea carte s-ar afla și fotografia cu notele de lectură ale cercetătorului, și ale colegului său care a citit aceeași carte, și tot așa? Sistemul, pe care V. Bush l-a numit the Memex, ar fi fost organizat (în formă de microfilme cu coduri de bare) ca o bibliotecă cu un milion de cărți. Preluînd articolul, Life Magazine îi adaugă un desen al Memex-ului: un birou cu fire și rotițe sub tăblie, cu o proto-tastatură în dreapta și cu trei suporturi pe care stau fotografiile. Suporturile seamănă înduioșător de bine cu niște iPad-uri.
De la milionul de cărți imaginat de V. Bush în 1945, Google Books a ajuns (în ianuarie 2023) la zece milioane de titluri în acces liber. Gallica, „depozitul” virtual al Bibliothèque Nationale de France, are peste nouă milioane de documente disponibile online (hărți, partituri, manuscrise, publicații periodice și aproape nouă sute de mii de volume), iar Deutsche Digitale Bibliothek de vreo cinci ori mai multe. Project Gutenberg, inițiat în 1971 de Michael Hart, trece și el de șaizeci de mii de titluri, digitalizate exclusiv de voluntari. Literatură hindi în Biblioteca Națională Digitală a Indiei, manuscrise islandeze la www.handrit.is, resurse pentru Mongolian Studies la Library of Congress – doar o conexiune bună la net, și tout le savoir du monde e pe ecranele noastre. Acum două decenii, aceasta ar fi fost o inimaginabilă și desăvîrșită fericire pentru vreun doctorand român care fișa frenetic, cu pixul pe caiet, fabuloase cărți dintr-o bibliotecă „de-afară” și se întorcea acasă cu douăzeci de kilograme de fotocopii...
Reversul acestei din ce în ce mai tangibile fericiri (în limbi străine) e, ca peste tot în lumea de azi, dificultatea de a ne orienta cît mai rapid în amalgamul continuu de informații, resurse, constelații de link-uri, pdf-uri, epub-uri, podcast-uri, vlog-uri și toate celelalte „obiecte digitale”, cum se numesc ele – și de a selecționa cu discernămînt ce se potrivește interesului individual de documentare. E un surplus cognitiv (termen pus în circulație de Clay Shirky, profesor de științele informației la NYU) al resurselor digitale în acces liber, în care orientarea – și ținerea în frîu a curiozității intelectuale consumatoare de timp, firește – devin operațiuni din ce în ce mai dificile: cum să nu fii tentat să te oprești, în Cornucopia manuscriselor lui Flaubert, și să dai pagină după pagină la Salammbô, chiar dacă tu ai de scris doar despre L’Éducation sentimentale? Și poate și al cincilea studiu despre Parisul la 1860 are ceva interesant, chiar dacă ai găsit ce-ți trebuia în al doilea, acum trei zile, pe Google Books... Poate și aici tot de înțeleapta Pisică-Cheshire e nevoie să ascultăm: „– Vrei să-mi spui, te rog, ce drum trebuie să iau ca să plec de aici? – Asta depinde în mare măsură de locul unde vrei să ajungi, i-a răspuns Pisica. – Nu prea îmi pasă unde… – Atunci nu are importanţă ce drum iei” (L. Carroll, Alice în Țara Minunilor, traducere de Antoaneta Ralian, București, Humanitas, 2016, p. 69).
În limba română, resursele digitale în acces liber sînt, de aproape un deceniu, pe un drum care dă speranțe, chiar dacă încă firave. Cel puțin pentru studiile literare românești, există cîteva arhive digitale din care facultățile de Litere își pot selecționa, măcar ca punct de pornire, un corpus de studiu universitar: „depozitul” virtual al Bibliotecii Naționale (în care sînt digitalizate fonduri de carte veche, publicații, unele rare, altele din secolul al XX-lea, cartografie etc.), manuscrisele Eminescu (disponibile în format imagine pe site-ul Bibliotecii Academiei) și arhive compozite de tip wiki-source, cu texte ale autorilor canonici, care nu dau întotdeauna coordonatele editoriale ale volumului, dar sînt în acces liber. Interesul pentru Digital Humanities, direcție de studii din ce în ce mai vizibilă în cercetarea literară românească, s-a concretizat deja într-un proiect care reunește cercetători de la Sibiu și Cluj-Napoca (Muzeul Digital al Romanului Românesc, în care s-au digitalizat peste 1.400 de romane de pînă la 1947) și într-un altul, parte a European Literary Text Collection, la Iași (proiectul HAI-RO, care digitalizează romane haiducești din secolele al XIX-lea și al XX-lea).
La final, autodenunțul: am aflat despre Vannevar Bush din volumul Understanding Digital Libraries de Michael Lesk (2nd ed., Amsterdam, Morgan Kaufman-Elsevier, 2005), pe care nu l-am citit decît parțial, pe Google Books. Nu am folosit pentru acest articol nici un volum provenind din vreo shadow online library. Dar cred și eu, odată cu toți perifericii lumii, că te faci Robin Hood doar ca să ajungi la ceea ce se numește „supraviețuire culturală” (Ravi Sundaram, Reciclying Modernity. Pirate Electronic Cultures in India in M. Ackbar Abbas, John Nguyet Erni, eds., Internationalizing Culture Studies. Malden, Blackwell Pub., 2005, p. 45).
Magda Răduță este conferențiar la Departamentul de Studii Literare al Facultății de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de literatură română interbelică și postbelică.
