MEDIU - Funcţionalitate sau convingere?

Stereotipurile subculturii istoricilor din toate timpurile s-au focalizat pe teritoriul de astăzi al României ca pe un adevărat paradis al naturii. Noi sîntem ţara în care curg rîuri de miere şi de lapte, unde noroiul sclipeşte în soare din cauza pepitelor de aur, unde, la fiecare pas, foşneşte un pom, unde peştii din rîurile de munte sar pe uscat şi unde, dacă din nebăgare de seamă scapi o sămînţă pe jos, a doua zi ea încolţeşte. Nu sînt prea îndepărtate vremurile cînd oamenii aveau dreptul cutumiar de a tăia atîta lemn din pădure cît aveau ei nevoie pentru viaţa cotidiană, codrul fiind în adevăratul sens al cuvîntului frate cu românul. Ceea ce este paradoxal e faptul că, la ţăranii români cel puţin, acum un veac exista o anumită educaţie ecologică, un anumit bun-simţ în maniera de a se raporta la natură. Omul, natura şi Dumnezeu au făcut casă bună în ceea ce Mircea Eliade numea Ortodoxismul Cosmic al românilor. De ce este un lucru paradoxal? Pentru că astăzi, cînd beneficiem de cunoştinţe mult mai vaste în ceea ce priveşte mediul şi riscul ecologic, vigilenţa şi voinţa noastră de a trăi într-un mediu curat scad. Mulţi oameni consideră că nevoile de securitate şi de subzistenţă sînt deja satisfăcute şi că pot trece la o nevoie superioară, cea de recunoaştere socială. În baza acestei nevoi, mierea şi laptele se pot comercializa într-un ritm nenatural, care uită de albină şi de vacă, aurul se poate scoate măcinînd munţii şi pădurile, peştii se pot pescui şi prin electrocutare, iar pămîntul se poate îngrăşa cu multe pesticide. Cine mai are timp să vadă că natura ne face un semn dojenitor cu degetul şi că, din cînd în cînd, rîde de noi şi ne roagă să reconsiderăm ideea că nevoile de subzistenţă şi de securitate au fost deja satisfăcute? Paradoxul mai este descris şi de răspunsurile populaţiei la sondajele de opinie executate de firmele de specialitate: tot românul este mare iubitor de natură. Deşi se ştie că nu chestionarul este cel mai bun instrument pentru a depista dragostea reală faţă de natură a subiecţilor, se insistă pe acest instrument pentru "a da bine" la instituţiile europene. Cei care vor să obţină rezultate relevante referitor la acest subiect utilizează metoda observaţiei fără observator sau metoda analizei urmelor: se studiază urmele pe care le lasă o populaţie în natură după ce s-a instalat în ea şi, mai apoi, a părăsit-o. Dacă s-ar apela la acest instrument, am deveni un exemplu european de "aşa nu", în materie de protecţie a mediului. Cultura noastră ecologistă este zero barat. Or, se ştie, de la Talcot Parsons încoace că nici o acţiune eficientă nu este posibilă fără o cultură care să i se potrivească şi care să o susţină. Un alt element al paradoxului este faptul că pentru prima oară în istoria României se investesc mulţi bani în protecţia mediului. Fondurile europene sînt generoase, avem un Fond de Mediu constituit special pentru acest lucru. Băieţii isteţi se îndreaptă şi spre acest domeniu, cu mare interes, ei ştiu cum să factureze bine, au o puternică motivaţie de recunoaştere socială, măsurabilă prin averea personală. Rezultatele sînt nule, dar asta nu contează. Încă o dată, se consideră că motivaţiile de subzistenţă şi de securitate au fost satisfăcute. Asta chiar dacă, ca un indicator al minunatului mediu în care trăim, avem speranţa de viaţă cea mai redusă din Uniunea Europeană. Haideţi să facem un exerciţiu de observaţie fără observator la nivel macrosocial: cum funcţionează oare instituţiile care trebuie să controleze maniera în care se conformează lumea la regulile elementare de protecţie a mediului? La nivel declarativ stăm excepţional, toţi se tem de aceste instituţii şi respectă regulile elementare. La nivelul realităţii stăm execrabil: activitatea Gărzii Naţionale de Mediu a fost definitiv blocată printr-o lege a Parlamentului (235/2008), după ce comisarul acestei instituţii, Octavian Popa, s-a gîndit să schimbe structura (HG 1224), organizînd Garda pe judeţe, şi nu pe regiuni, cum bine era concepută înainte de mandatul său. În fapt, s-a dorit epurarea de oamenii valoroşi ai unei instituţii care funcţiona bine - cel mai bine din Ministerul Mediului - şi umplerea ei cu persoane dezirabile. Dintr-odată, oamenii de valoare şi-au pierdut valoarea din cauza coloraturii lor politice sau a colaborării cu un partid indezirabil. Or, un comisar de gardă de mediu se creează greu: trebuie să ştie să depisteze rapid sursele de poluare, iar pentru asta trebuie să-şi bazeze observaţiile pe mii de ore de pregătire şi de antrenament, să aibă reţele stabile de colaboratori şi performanţe care să-l susţină, să ştie să acţioneze în situaţii de mare stres, cînd trebuie să anunţe poluatorii că au de plătit milioane de lei noi. Este o meserie grea şi oamenii se formează, devenind profesionişti sau experţi, în mulţi ani. Aceşti oameni au dispărut ori s-au plafonat. De doi ani, Garda de Mediu practic nu mai funcţionează, spre bucuria marilor poluatori ai României, care ne infestează, zi de zi, existenţa. Activitatea de protecţie a mediului a involuat dramatic în ultimii doi ani în România. Toţi vorbesc acum despre criza economică, criză în care numai despre mediu nu se va mai discuta. Deja taxa de poluare auto este considerată un lux, atîta vreme cît industria auto este în criză. Natura rîde din nou şi ne dojeneşte cu degetul. Dan Trestieni Ion este sociolog.