mediu

Instabilitate instituţională A crescut numărul de acte normative care transpun directivele în dreptul intern. Din păcate, lipseşte o legislaţie secundară care să realizeze responsabilităţi mai clare la nivelul departamentelor şi a ministerelor, în contextul unor abordări integrate. Cele mai multe reglementări rămîn tributare unor viziuni sectoriale, în pofida faptului că, "pe hîrtie", s-au creat structuri care să realizeze abordări holiste (Comitetul Interministerial pentru integrarea domeniului protecţiei mediului în politicile şi strategiile sectoriale la nivel naţional). Deliberările în cadrul acestei structuri nu se regăsesc ca politici integrate în planul naţional de dezvoltare şi nici în strategiile de implementare a unor directive şi convenţii de mediu. Punctul cel mai slab rămîne în continuare partea de implementare a acestei legislaţii. Este foarte dificil să fie puse în practică unele reguli, atîta timp cît există încă o foarte mare instabilitate instituţională (restructurări ale agenţiilor teritoriale de protecţia mediului, redefiniri şi subordonări succesive ale acestora, urmate de conflicte de competenţe). În ce priveşte capacitatea administrativă, aceasta este în curs de consolidare, mai ales în contextul descentralizării competenţelor la nivel teritorial. Şi aici însă există neajunsuri prin modul în care este conceput fluxul de raportare de la bază spre centru. Acest flux pare să fie încadrat mai degrabă într-o piramidă cu vîrful în jos, care demonstrează o insuficienţa personalului la nivelul agenţiilor judeţene de protecţia mediului. Voinţa politică pentru implementarea angajamentelor consecutive adoptării acquis-ului comunitar este încă foarte slabă. Este adevărat că fondurile sînt insuficiente pentru rezolvarea unor probleme serioase, în fruntea cărora tronează tratarea apelor reziduale şi eliminarea deşeurilor. Acestea au devenit priorităţi care se reflectă şi în portofoliile de proiecte ale agenţiilor de dezvoltare regională, ceea ce se traduce printr-o ignorare deliberată a priorităţilor de conservare a naturii. Or, pentru îndeplinirea conformării la directivele privind conservarea naturii, România nu are perioadă de tranziţie. Drept consecinţă, ar trebui deschisă o linie bugetară distinctă de conservarea naturii în cadrul bugetului de protecţia mediului. Probabil că extinderea suprafeţelor de arii protejate îi sperie pe oamenii politici care îşi văd ameninţate intenţiile de a construi în şi în preajma acestor arii. Chiar în condiţiile extinderii acestor arii protejate pînă la un procent de 15% (nivelul mediu european), pare greu de crezut că vor exista intervenţii punitive asupra celor care încalcă regulile de protecţie. Protecţia naturii nu este o prioritate S-au făcut progrese şi se fac eforturi evidente pentru adaptarea legislaţiei la exigenţele UE. Mai puţin evidente sînt eforturile de armonizare a legislaţiei din diverse domenii cu prevederile legislaţiei de mediu. Exemple: armonizarea modificărilor recente la legea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere cu legea ariilor protejate şi cu alte prevederi legale, armonizarea legislaţiei din turism cu legislaţia specifică de protecţie a naturii. Implementarea legislaţiei de mediu lasă mult de dorit, în principal din cauza capacităţii reduse de personal (număr şi pregătire) şi dotării necorespunzătoare. Exemple: a) deşi există legislaţie bine definită cu privire la managementul deşeurilor, acestea reprezintă o problemă majoră, inclusiv în parcurile naţionale şi naturale, în zonele limitrofe acestora sau în staţiuni turistice; b) legislaţia referitoare la ariile naturale protejate, deşi îmbunătăţită în ultimii ani, este desconsiderată cînd se lansează proiecte majore de investiţii (exemplu: construcţia de mănăstiri în zonele de protecţie specială în Ceahlău şi Piatra Craiului). În ce priveşte instituţiile, s-a îmbunătăţit capacitatea ministerului şi a instituţiilor din subordine prin angajarea de personal. Dar capacitatea rămîne necorespunzătoare, mai ales la nivelul Agenţiilor Regionale şi Locale pentru Protecţia Mediului. De asemenea, atribuţiile şi responsabilităţile nu sînt suficient de clar definite, ceea ce duce la lipsuri majore în implementarea legislaţiei. Resursele financiare sînt foarte limitate. Dacă ne uităm la voinţa politică, deşi inundaţiile au fost un semnal de alarmă şi au determinat decidenţii să îşi amintească de modul în care se gospodăresc resursele naturale, nu există un interes real pentru protecţia mediului, mai ales pentru protecţia naturii. Angajamentul privind desemnarea ariilor naturale protejate de interes comunitar (reţeaua Natura 2000) nu a primit pînă în prezent atenţia şi sprijinul necesare. La data aderării, România trebuie să prezinte o listă completă, bine documentată, pentru propuneri de viitoare arii naturale protejate. Resursele financiare pentru desemnarea acestor situri sînt insuficiente, iar coordonarea activităţii la nivel naţional este ineficientă. Întîrzierea depunerii listei de propuneri poate duce la întîrzieri în obţinerea fondurilor structurale alocate României de către Uniunea Europeană. În general vorbind, aspectele legate de protecţia mediului şi de protecţia naturii nu sînt considerate prioritare în România, iar situaţia nu s-a îmbunătăţit sub actuala guvernare. Ne interesăm de mediu în principal sub presiunea Uniunii Europene.