Mediocritate, expertiză și respect
Trăim într-o lume care pune din ce în ce mai mult presiune pe noi să devenim mai buni mai rapid, să creștem și să ținem pasul cu schimbările tehnologice și sociale din jur. În cuvintele sociologului german Hartmut Rosa, modernitatea este caracterizată de un proces de accelerare socială în care sîntem înglobați cu toții. Nu ne putem opri din crescut, nu ne putem opri din progres. Dacă o facem, riscăm să fim înghițiți de ceea ce vine din urmă. E nevoie de mai mult, mai repede, doar pentru a ne păstra locul.
Dacă punem lucrurile într-o astfel de lumină, observăm că trăim un soi de paradox. Nu ne permitem să fim mediocri. Nu avem voie. Dar nu putem rămîne nici experți, pentru că a rămîne nu mai înseamnă a ne menține. Înseamnă a rămîne în urmă, devenind, poate, inevitabil, mediocri. De altfel, nici nu e sigur că mai putem deveni experți în acest peisaj al unei schimbări și accelerări continue.
Sîntem îndemnați cu toții, astăzi, să fim antreprenori, într-o logică neoliberală a pieței care a ajuns să înghită, încetul cu încetul, majoritatea celorlalte sfere ale vieții. Ulrich Brockling vorbește chiar despre un sine antreprenor dominant în societatea occidentală contemporană. Mergînd pe urmele lui Foucault, el echivalează acest sine cu o modalitate de subiectivare (implicit politică) sub forma unui proiect perpetuu în interiorul căruia sîntem nevoiți să lucrăm constant la noi înșine. De la cărțile de dezvoltare personală la podcast-urile despre succes, politicile publice care ridică în slăvi antreprenoriatul și discursul terapeutic din ce în ce mai răspîndit, regăsim aceste îndemnuri de lucru asupra sinelui aproape pretutindeni, dublate de tehnici concrete care ne spun ce trebuie să facem și cum.
Multe dintre tehnici încearcă să ofere soluții rapide de creștere a eficienței modului în care ne trăim viața. În limba engleză s-a popularizat, de altfel, termenul de hacking pentru a descrie tot acest repertoriu. Provenit din tehnologia informației, unde se referă la dobîndirea accesului neautorizat la un calculator sau sistem informatic, în ultimii ani termenul a pătruns în viața de zi cu zi. Există acum life hacking, work hacking, relationship hacking, care descriu de fapt tehnici de creștere a productivității și/sau a eficienței în aceste domenii. În aceeași categorie se încadrează și programele care ne promit mai degrabă decît ne permit dobîndirea unor cunoștințe esențiale într-un timp din ce în ce mai scurt și cu un efort din ce în ce mai mic. Ce sens are să mai petreci în aceste condiții mii de ore perfecționînd o abilitate și dobîndind expertiză cînd poți urma un program accelerat, cu efort minim, într-o logică à la Marie Kondo în care curricula a fost curățată la extrem și organizată, similară cu cea din managementul calității care promite să elimine tot ceea ce este superfluu, pînă nu mai rămîne nici un „deșeu”?
Exponentul contemporan al acestei viziuni asupra lumii este antreprenorul creator de start-up și, implicit, generator de valoare, nu doar economică, ci și socială. El este impulsionat, prin educație antreprenorială, politici publice și fonduri cvasi-nelimitate, să identifice probleme în societate și să le găsească rezolvări. Din locul în care se află, lumea este perfectibilă și controlabilă cu ajutorul tehnologiei. Este nevoie doar de viziune și de un minimum de cunoaștere, ideal științifică, pentru a identifica scurtăturile prin intermediul cărora problemele pot fi rezolvate. Și de îndată ce o face, începe să atragă resurse în acest scop. Am spus scurtături pentru că un start-up, asemenea unui antreprenor, este un proiect. El trebuie să crească accelerat, într-o continuă competiție în care este nevoit să își dovedească valoarea cît mai repede, înainte să fie devansat de altcineva. Dar esența sa de proiect presupune că nu este niciodată gata. Creșterea nu se poate opri niciodată, iar problemele apărute în proiectul său de soluționare a Problemei inițiale, pentru că apar mereu, sînt rezolvate, pe cît posibil, din mers.
În acest mod de existență antreprenorial, ceea ce e în jur devine relevant doar în măsura în care primește valoare din partea noastră. Iar dacă nu există relevanță, nu există nici respect. Dar nici dacă există relevanță respectul nu este garantat, pentru că noi rămînem unicul generator de valoare (și de sens) pentru lume.
Filosofia și antropologia ne oferă soluții pentru a încerca să ieșim din această dinamică distrugătoare și pentru noi, și pentru restul lumii. Pentru a reuși acest lucru este însă nevoie să ne repoziționăm atît în raport cu ceilalți, cît și cu tot ceea ce ne înconjoară. Avem nevoie de o ontologie plată, care să nu mai privilegieze nici un fel de existență în raport cu celelalte, care să pună pe picior de egalitate oamenii cu celelalte ființe și cu celelalte obiecte din lume, înțelese într-un sens cît mai larg cu putință. Doar plecînd de acolo ne putem reînvăța poziția în lume și redobîndi respectul față de aceasta din urmă.
Reinterpretînd antropologia într-o notă deleuziană, Tim Ingold o numește o filosofie cu oameni înăuntru, ale cărei prime lecții ar trebui să fie să îi luăm pe ceilalți în serios. Nu putem ajunge însă acolo decît dacă încercăm să învățăm împreună, unii de la alții, cum să trăim. Nu dacă încercăm să devenim mai buni decît ei și în nici un caz dacă plecăm de la premisa că noi sîntem deja acolo, iar restul lumii e defectă și plină de probleme a căror rezolvare poate zace undeva în interiorul nostru sau, mai rău, în intelectul nostru.
Putem adopta un punct de vedere similar, care pornește de la o ontologie plată, precum cea relațională a lui Bruno Latour sau cea centrată pe obiecte a lui Graham Harman, și în raport cu natura și cu celelalte ființe sau obiecte din jurul nostru. Fără a nega știința, tehnologia sau capacitățile lor inerente, putem încerca să trăim în lume, și nu în afara ei, acceptînd-o așa cum este, cu tot cu constrîngerile cu care vine și cu toată incertitudinea din ea. Nu trebuie să modelăm nimic din exterior după chipul și asemănarea noastră pentru a putea duce o viață bună. Dimpotrivă, am putea spune, viața bună apare de fapt atunci cînd apar acceptarea celorlalți participanți la lume și respectul față de ei. Cînd încercăm să ne adaptăm la ceea ce există deja, nu cînd ținem cu tot dinadinsul să transformăm tot ceea ce există astfel încît să ne facă nouă pe plac.
Această din urmă strategie, centrată pe noi înșine, este oricum destinată eșecului. Pentru că lumea este plină de obiecte și de actori incontrolabili și inepuizabili, umani și non-umani deopotrivă. Atitudinea potrivită, în fața acestei diversități inepuizabile, nu este nici ironoia, menținerea lumii la distanță și evitarea implicării emoționale și afective, și nici mindfulness-ul, o practică pe care designerul de jocuri și filosoful Ian Bogost o numește narcisistă, deoarece este centrată pe propriile noastre senzații și dorințe, ci worldfulness-ul, un mod de implicare în lume care îi permite acesteia să se manifeste așa cum este ea. Să ni se arate.
Oricît de mult am învăța, oricît de mult am crește, fără o repoziționare care să acorde respectul cuvenit altor moduri de existență sau altor entități, ajungem inevitabil să ne credem mai buni decît sîntem și să acționăm în consecință. Ajungem să ne considerăm în afara lumii, privind detașat în interiorul ei și încercînd să o controlăm și să o planificăm, și să ne considerăm deasupra celorlalți, pe care ajungem să îi judecăm uneori aproape exclusiv prin modul în care ne fac să ne simțim. În acest mod de a fi, și mediocritatea, și expertiza se pot face vinovate de același gen de superficialitate și de lipsă de respect la adresa tuturor lucrurilor care ne înconjoară.
Dacă asimilăm mediocritatea cu adoptarea scurtăturilor menționate mai sus (life hacks), observăm că orientarea către rezultate și maximizarea cvasi-economică a eficienței acțiunilor, mai ales a celor provenind din sfere non-economice, duc la o orientare către rezultate în care nu mai rămîne loc pentru nimic. Lumea este văzută ca o rețea pe care o putem scurtcircuita după bunul nostru plac atunci cînd găsim rețeta potrivită. Este chiar de datoria noastră să o facem.
La polul celălalt, nici expertiza nu ne scutește de neplăceri. După cum am arătat la început, într-o lume în continuă accelerare statutul de expert este și el un proiect care nu se termină niciodată, mai degrabă decît o stare pe care o putem atinge. Și în calitate de proiect este încastrat într-o viziune similară a lumii ca entitate controlabilă, pe care o putem cunoaște așa cum este, din exterior, cu instrumente dedicate. Riscul cel mai mare, aici, este să ne refugiem într-o expertiză restrînsă și să ignorăm pluralitatea modurilor de cunoaștere și de existență care coexistă.
Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA.
