MASS-MEDIA - Prea mult circ, prea puţină pîine

Vestea bună este că, iată, indiferent ce-ar face, mass-media românească se bucură în continuare de încrederea românilor. Barometrul de opinie publică dat publicităţii de către Comisia Europeană în iulie 2008 (Eurobarometru) ne indică faptul că audiovizualul românesc este în creştere de formă, cîştigînd pînă la 10 procente, în comparaţie cu anul trecut, ajungînd la un remarcabil indice de încredere de 72% (televiziunile), respectiv 70% (radioul). Doar armata surclasează această performanţă, cu cele 74 de procente ale sale. Presa scrisă ocupă şi ea un onorabil loc 4 în topul încrederii, cu "doar" 60 de procente. Vestea proastă este că, indiferent ce-ar face, mass-media se bucură de o atare încredere. E proastă vestea, pentru că, la o astfel de încredere, tot ce spui pe gură, ca jurnalist, este preluat ca atare de publicul tău. Asta înseamnă o responsabilitate enormă, zicem: orice "dumă" capătă valoare de adevăr (sau măcar de referinţă) pentru 70% din populaţie. Proastă este vestea şi în ceea ce priveşte publicul - al cărui spirit critic, care să ducă la o chestionare amănunţită a celor spuse/scrise/filmate şi, ulterior, la un consum mediatic diferenţiat, încă aşteptăm să se nască. Dar lucrurile stau cum stau. Aşa că revine întrebarea: ce pot pune jurnaliştii în balanţa acestei încrederi nesmintite pe care le-o acordă publicul? Cum se pot despărţi apele, cum se pot identifica (căci de "separare" nu poate fi vorba) cei care îşi iau în serios rolul de "mandatari ai unui serviciu public" de "scriitorii la gazetă"? Întrebarea revine, revine şi răspunsul, de mai multe ori formulat: autoreglementarea, cu toate ale sale - coduri şi mecanisme de implementare. (...) Este de domeniul evidenţei că pentru a fi şi eficient, şi vizibil, procesul de autoreglementare trebuie să includă "casele editoare" (înţelegînd prin aceasta şi radiourile şi televiziunile), în speţă pe cei care deţin controlul editorial ultim (controlul editorial este un concept care se regăseşte în legislaţia europeană, care stabileşte cerinţe de transparenţă pentru cei care-l exercită). De modul în care aceştia îşi vor găsi interesele (în sensul bun al cuvîntului) reflectate şi respectate şi în care se vor alătura demersului depinde succesul autoreglementării în România (aşa cum s-a întîmplat şi în Germania, şi în Marea Britanie, şi în alte părţi). Ea va funcţiona numai şi numai pentru cei care ataşează valoare etică profesiei lor şi va putea corecta greşelile oneste, acolo unde sînt şi derapajele, atunci cînd se produc. Un astfel de mecanism nu are cum corecta agendele şi nici jurnalismul de joasă factură, practicat cu bună ştiinţă. Impactul autoreglementării depinde, de aceea, de constituirea unei mase critice a profesiei în jurul acestei idei, care să poată influenţa vizibil mediul profesional şi care să facă vizibilă publicului diferenţa dintre jurnalismul de calitate şi cel de tip bulevardier (...) Eu vreau doar să vă spun că există în New Orleans un altar al Sfîntului Jude - patronul cauzelor pierdute, speranţa celor fără de speranţă. Am trecut pe la el în septembrie şi am avut o vorbă despre autoreglementarea mass-media din România, să ştiţi... Dilema veche, nr. 248, 18 noiembrie 2008 Petru CLEJ Bye, bye, BBC! BBC emite în limba română din 15 septembrie 1939 şi a devenit de mult un post de radio de referinţă în peisajul audiovizual din România. Închiderea redacţiei române nu este, pentru cunoscători cel puţin, o surpriză. În anul 2005 se închiseseră opt redacţii în limbi europene, iar redacţia română supravieţuise datorită în special nivelului mass-mediei din România şi a incertitudinii privind aderarea la Uniunea Europeană. După 1 ianuarie 2007, România a devenit singurul stat membru al UE unde BBC-ul mai emitea în limba ţării respective. Cum BBC World Service are acum, pe bună dreptate, alte priorităţi, în special în lumea musulmană, Orientul Mijlociu şi Îndepărtat şi Africa, redacţia română devenea un fel de lux, în opinia conducerii. (...). Prin dispariţia emisiunilor BBC în limba română dispare un simbol. Pentru cei foarte în vîrstă, e amintirea anilor războiului, cînd Radio Londra era un firicel de adevăr în mijlocul dezinformării propagate de Hitler şi Antonescu. Apoi, într-o perioadă mult mai lungă, pe timpul Războiului Rece, BBC a "spart" din nou blocada informaţională a unui regim totalitar, de această dată cel comunist. (...) BBC în română a fost un model pentru opinia publică: un jurnalism sobru, imparţial, care nu seamănă în nici un fel cu tonul strident şi cu vacuitatea presei din România, în care pamfletul spumos, dar lipsit de substanţă pare să fie genul cel mai de succes. (...) Salut cu respect coborîrea drapelului BBC de pe catargul presei de limbă română şi spun: Bye, bye, BBC!, ne vei lipsi! (acest articol a fost preluat, cu permisiunea autorului, din revista electronică ACUM - www.acum.tv) Dilema veche, nr. 229, 3 iulie 2008 Cine face legea? Acest fragment face parte dintr-o anchetă realizată de Alex. Leo Şerban care a fost publicată în Dilema veche, nr. 222, 18 mai 2008, în dosarul tematic "O anumită parte (tabloidă) a presei". Ana NIŢĂ ● Aş putea încerca, pe de-o parte, o definiţie obiectivă a conceptului de tabloid: ziarul care vorbeşte pe înţelesul tuturor, de la vlădică la opincă, despre evenimentele care îi interesează şi îi afectează în mod direct pe oamenii obişnuiţi, satisfăcînd nevoia de informare şi de divertisment a acestora. Un tabloid este suportul media care reuşeşte să transforme ştirile într-un spectacol. Pe de altă parte, dacă mă întrebaţi ce înseamnă tabloidul Libertatea pentru mine, vă voi răspunde cu două cuvinte: mîndrie şi ambiţie. Mîndrie pentru că Libertatea este ziarul care a introdus în România conceptul de tabloid, îndelung copiat în prezent. Ambiţie pentru că Libertatea este cel mai bine vîndut cotidian din România la ora actuală şi aşa va rămîne. Ana Niţă este redactor-şef la Libertatea. Cristian STANCU ● Există şi cititori "formataţi" doar pe presa tabloidă. Ei oricum nu citesc nimic altceva. Există însă şi o categorie interesantă de "migratori". Sînt cititorii de tabloide care vin din sfera ziarelor quality. Au citit "ziare serioase" şi apoi au trecut şi în tabăra blamatelor "bulevardiere". I-a ajutat mult şi creşterea numărului de tabloide, diversificarea pieţei. Caută aici să afle lucruri noi, interesante şi utile, care, în plus, le sînt livrate foarte "prietenos" la nivel de imagine şi text. Vor să se relaxeze. În plus, s-au cam săturat de dezbaterile sterile, anchetele fără rezultate din zona politicii şi a afacerilor bizare pe care le-au citit în ziarele serioase. Un tabloid îi ajută să iasă din sfera banală a cotidianului, îi duce în lumea vedetelor, pe scurt, le dă subiecte care de la începutul presei au făcut legea: bani, sex şi celebritate. Cristian Stancu este redactor-şef la Click. Adrian HALPERT ● Publicul este variat, iar oferta către public trebuie să fie variată. Sînt oameni care-l savurează pe Cioran, alţii care se delectează cu Sandra Brown. Aşa a fost de cînd lumea şi aşa va fi şi în continuare. Este o chestiune de gusturi, de preferinţe, de pregătire, de aptitudini. Şi nu putem vorbi despre "o capcană", atît timp cît cumpărarea ziarului nu este un gest impus, ci o chestiune de alegere personală. Sigur că există limite sau, cel puţin, ar trebui să existe limite, iar acele limite trebuie să fie cele jurnalistice universal valabile. Credibilitatea este un atribut esenţial, fie şi pentru un tabloid, care va fi în cele din urmă respins chiar de publicul său, dacă perseverează în tipărirea de "gogoşi". Iar eu am o vorbă: nu există jurnalism de tip tabloid sau jurnalism de tip serios; există, pur şi simplu, jurnalism de bună calitate şi jurnalism de proastă calitate. Atît. Iar afirmaţia mea este susţinută de tirajul redus al multor tabloide care nu înţeleg acest lucru. Adrian Halpert a fost redactor-şef al cotidianului Libertatea în perioada cînd acesta a cunoscut o spectaculoasă creştere de tiraj. În prezent este director editorial la Adevărul. Mihnea DUMITRU Bloguri de politicieni în era tabloidului O estimare conservatoare pentru anul 2008 ar ridica la 40% numărul românilor cu acces la Internet, majoritatea în mediul urban. Din acest punct de vedere, primele cinci cotidiene naţionale au observat o scădere a vînzărilor zilnice, în favoarea creşterii traficului internaut. Cu toate acestea, cele mai vizitate pagini de Internet sînt site-urile gazetelor de sport şi ale tabloidelor, pînă şi media de timp a utilizatorilor pe fiecare pagină fiind mai mare la tabloide decît la cotidienele centrale. (...) Evoluţia blogurilor în România vine într-o tendinţă tîrzie, la cîţiva ani după ce acestea făceau vîlvă în Vest. (...) Nici nu a durat mult pînă cînd politicul a sesizat această evoluţie a transferului de informaţii înspre lumea internaută. Un număr crescător de politicieni şi-au mutat mesajele în acest mediu nou, inclusiv pe bloguri. La momentul în care acest articol este scris, în jur de 150 dintre ei au bloguri, în cadrul unei monitorizări a Internetului românesc. Mai mult, politica în sine este un subiect de interes în sfera blogurilor. Există aproximativ 100 de jurnalişti care scriu regulat pe teme politice, pe bloguri personale sau de serviciu, şi încă 190 de comentatori politici sau simpli entuziaşti ai domeniului. În măsura în care politicienii încep să folosească noile tehnologii, aceştia sau mai degrabă echipele lor de imagine descoperă şi faptul că Internetul nu reprezintă certitudini în ceea ce priveşte audienţa. Din contră, dictatura opiniei este una grea şi apăsătoare, imaginea politicienilor nebeneficiind de vreun plus de notorietate în cadrul acestui mediu de exprimare. Un fost prim-ministru, de exemplu, ajunge la 2000 de cititori pe zi, cu maximum cîteva sute care-i citesc fiecare articol în parte. Grăitoare este situaţia în care un cetăţean român de 28 de ani (un blogger, cu 7000 de vizitatori zilnici) poate comunica cu mai mulţi oameni într-o zi decît o personalitate de rang naţional, iar acest exemplu nu este un caz singular. Mihnea Dumitru scrie - pe site-ul său, codexpolitic.us - despre influenţa Internetului în politica românească. Dilema veche, nr. 243, 9 octombrie 2008