Marxismul în Europa de Est

– împlinire sau bastardizare? –

Marxismul este unul dintre cele mai importante mituri politice maniheiste ale istoriei contemporane. Este un discurs fundamental al modernităţii care contrapune aşa-zisele forţe ale reacţiunii, barbarismului şi declinului, celor care reprezintă progresul istoric. Marxismul promite salvarea prin intermediul distrugerii unui sistem perceput ca fiind bazat pe dominaţie, exploatare şi alienare. În această viziune soteriologică, proletariatul este mîntuitorul omenirii sau, aşa cum a afirmat în tinereţe însuşi Marx – clasa-Mesia a istoriei. În eseul de faţă, mă voi concentra asupra avatarurilor acestei escatologii utopic-revoluţionare, îndreptîndu-mi atenţia asupra tezelor

. Acest text incendiar a fost numit pe bună dreptate de către Leszek Kolakowski drept „o capodoperă a literaturii de propagandă“.

a formulat miezul unei ideologii al cărei scop principal a fost transformarea societăţii, a economiei, a culturii şi, nu în ultimul rînd, a naturii umane. Într-adevăr, marxismul a fost, înainte de toate, un proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societăţii burgheze fundamentate pe respectarea şi protejarea proprietăţii private. A urmărit să transceadă o societate presupusă a fi iremediabil reificată.

 Obiectivul era de a pregăti forţele sociale revoluţionare pentru confruntarea finală care urma să aducă cu sine „saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii“. Pentru Marx, convingerea că Istoria este guvernată de legi a echivalat cu faptul că aceste legi pot fi cunoscute şi chiar „stăpînite“. În consecinţă, el a pretins că

ul său este în mod necesar ştiinţific, non-utopic, distingîndu-se astfel de orice altă formă anterioară de socialism.

Una dintre ideile centrale ale

este aceea a luptei de clasă. Primatul eliberării a făcut ca violenţa, sanctificată ca act purificator, să fie situată în inima proiectului marxist. Mai tîrziu, leninismul s-a folosit şi a abuzat de această filozofie a

-ului istoric-revoluţionar. El a impus supremaţia partidului-avangardă în condiţiile absenţei unui proletariat matur într-o Rusie subdezvoltată industrial. Ca gnoză politică, filozofia bolşevică a propus opusul a ceea ce Marx a accentuat în scrierile sale din tinereţe, şi anume, dezvoltarea spontană a conştiinţei de clasă. Aşa cum a arătat tînărul Georg Lukács, pentru Marx clasa revoluţionară, expresia istorică a conştiinţei nefericite, era încarnarea totalităţii, creîndu-se astfel premisele pentru a ajunge la adevărul istoric suprem (coincidenţa subiect-obiect din metafizica hegeliană). Pentru Lenin însă, Partidul îndeplinea o astfel de funcţie izbăvitoare în care predestinarea se contopea cu infailibilitatea. Această distincţie capitală a fost punctul de pornire pentru diferenţele esenţiale dintre marxismul sovietic şi cel occidental.

Pot fi identificate, aşadar, două direcţii în mesajul

care anticipează experienţele viitoare ale teoriei marxiste: accentul pus pe dezvoltarea autonomă, spontană, organică a conştiinţei de clasă şi glorificarea şi cultul violenţei. Perpetuarea unei asemenea dihotomii în istoria şi evoluţia marxismului scoate în evidenţă problema centrală a acestei filozofii politice: cea a moralităţii praxis-ului revoluţionar.

demonstrează ambivalenţa fatală a emancipării dobîndite prin violenţă: în numele democraţiei proletare autentice, libertăţile formale trebuie suspendate, chiar reprimate. Pentru a atinge un nivel înalt de moralitate, care transcende ipocrizia burgheză, moralitatea tradiţională trebuie abrogată. Marxismul pretinde că deţine frîiele destinului omenirii deoarece crede că are soluţia la suferinţele şi anxietăţile milenare ale societăţii. Nu cred că a existat vreodată vreun alt proiect revoluţionar impregnat de o mai amplă pretenţie profetică sau de un mai masiv simţ al predestinării charismatic-istorice. Din acest punct de vedere, mitul „partidului de tip nou“ al lui Lenin este un ecou fidel al mitului lui Marx al clasei hărăzite care urmează să aducă salvarea umanităţii dincolo de propriile condiţionări subiective.

În pofida declinului marxismului, componenta sa utopică îşi păstrează relevanţa şi influenţa. Durabilitatea, persistenţa acesteia din urmă se explică prin intermediul năzuinţei scientiste a doctrinei. Pentru Marx, nerecunoaşterea validităţii postulatelor sale a fost egală cu orbirea istorică şi cu „conştiinţa falsă“. Toţi cei care nu au reuşit să interiorizeze axiomele marxismului au devenit, în chip „obiectiv“, victime alienate ale mistificărilor ideologice. Acesta este şi ethosul

: o întreagă clasă – burghezia – este pusă la stîlpul infamiei, iar ordinea sa socială – capitalismul – este proclamată, cu fervoare chiliastic-oraculară, drept ţinta unei anihilări obiective şi inexorabile.

este textul sacru care proclamă legitimitatea morală a revoluţiei totale şi totalizante. În acest sens,

prescrie marxismul drept substitut secular al religiei tradiţionale. El prezintă epopeea conflictului iremediabil în cadrul societăţii umane, sursa justificativă a speranţei şi iluziilor celor care au ales calea radical transformatoare, oricare ar fi costurile umane ale acestei aventuri. Raportat la traducerea sa concretă în istorie,

este totuşi punctul de pornire al teribilei inginerii sociale exterministe a secolului al XX-lea. Este pamfletul în care Marx şi Engels au proclamat adepţilor drumul privilegiat către noua grădină a Omului în care nu vor mai exista discordie, război, foamete, prigoană şi frică. În chip deopotrivă tragic şi ironic, a devenit

al extremismului de stînga bîntuit de visul apocaliptic al eliberării universale a omenirii.

The Devil in History: Communism, Fascism, and the Lessons of the XXth Century,

Escatologia occidentală

Despre 1989. Naufragiul Utopiei, Editura Humanitas, 2009.