Mărturie despre trecut sau despre viitor?

Nu îmi este ușor să scriu despre ce a reprezentat pentru generația mea explozia reactorului patru al centralei nucleare de la Cernobîl. Experiențele mele din acele zile la București, formația mea de fizician, originile mele cu o componentă maternă rusească, toate acestea îmi provoacă și astăzi o triplă încărcătură emoțională. Lucram de cîțiva ani ca fizician și tînăr cercetător în Unitatea de Medicină Nucleară a Institutului de Endocrinologie „C.I. Parhon“ din București, singura unitate la vremea aceea din România, dar și din regiune, în care se făcea diagnosticul și terapia cu radioiod a cancerului tiroidian. Unitatea fusese construită în anii 1966-’67 după planurile unei echipe de specialiști francezi de la CEA-Saclay (Paris) împreună cu specialiști români de la Institutul de Fizică Atomică (IFA) la standardele cele mai moderne.

În 1986, unitatea avea aparatură de control dozimetric și pentru investigații specifice activităților noastre. Puteam măsura contaminări radioactive, debite de doză, făceam radioimagistică și radiodiagnostic cu radioizotopi ¹³¹I, ^99m,Tc, sau¹²⁵ I atît pentru clinică, cît și pentru cercetare. În același timp, se făcea și terapia pacienților cu cancer tiroidian pentru ablația cu ¹³¹I (RAIT). Aveam pacienți de toate vîrstele, din toată țara și chiar din țări vecine. Asta facem și acum, la 30 de ani de la accident și la 50 de ani de la înființarea departamentului. Desigur, la standardele de securitate nucleară din anul 2016. Putem spune că avem o puternică tradiție și experiență în investigarea, tratarea și monitorizarea pacienților cu neoplasm tiroidian, fiind singurul departament de medicină nucleară din România structurat, cu un număr de zece paturi, un laborator de investigații in vivo și un laborator de investigații in vitro pentru determinarea de markeri tumorali specifici neoplasmului tiroidian.

În prezent avem un proiect de cercetare „BIOMAT-ENDO – construcția bazei de date digitale pentru monitorizarea pacienților cu cancer tiroidian“, unul dintre cîştigătoarele Programului de Granturi Raiffeisen Comunităţi din 2015. Ne-am propus digitalizarea informației din cazuistica noastră de peste 12.000 de cazuri, ceea ce va putea permite inițierea unor studii epidemiologice și analize de statistică matematică – printre acestea și studiul consecințelor accidentului de la Cernobîl privind incidența cancerului tiroidian în România.

Dau însă filmul înapoi și mă întreb: ce amintiri mai am din primăvara lui ’86? Amintirile unui 1 Mai vesel, la iarbă verde, pe malul lacului Cernica împreună cu prieteni, cu familia, cu băiatul meu Matei, atunci în vîrstă de un an și jumătate, și cu alți copii mici. Așteptasem cu mult entuziasm acea zi liberă, una dintre puținele oferite de sistemul comunist. 1 Mai 1986 era și Joia Mare a Paștelui ortodox, dar asta era interzis de spus. Permise au fost doar inconștienţa, supunerea față de URSS și secretomania autorităților comuniste care au făcut ca tradiționalele mitinguri de 1 Mai să se desfășoare ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Or, cu patru zile înainte se produsese cea mai mare catastrofă nucleară a secolului XX. Așa că manifestațiile de 1 Mai din România anului 1986 au fost la fel ca acelea de la Moscova, Kiev sau Minsk. S-a ținut ascuns faptul că la Cernobîl explodase un reactor nuclear, eliberînd în atmosferă un imens nor radioactiv care începuse să se rotească peste toată Europa. Lumea liberă însă știa. O crimă în plus: manifestațiile au avut loc și au fost expuși mii de oameni la radiațiile provenite din acel dezastru nuclear. Efectele secretomaniei și ale lipsei imediate de reacție pentru protecția populației civile sînt greu de cuantificat chiar și acum.

Plutea în aer ceva bizar, dar am aflat de la Radio Europa Liberă cînd ne-am întors în acea după-amiază acasă: „În 28 aprilie, un nivel ridicat de radioactivitate a fost înregistrat în Polonia, Germania, Austria, România“. Pe 30 aprilie, norul radioactiv a ajuns și în Elveția, nordul Italiei și se îndrepta spre Franța, Belgia şi Scandinavia.  Nu am fost singurii care ascultaseră știrile, așa că au început să sune telefoanele. De teamă, vorbeam cifrat, cu prieteni și colegi fizicieni ce lucrau la IFA. Erau mulți din generația noastră, aveau și ei copii mici sau soții însărcinate și aveau cunoștințele necesare să adune date concrete. Ei făcuseră deja pe cont propriu măsurători și știau cît de gravă era situația: norul radioactiv ce venise deasupra României conținea radioizotopii de viață lungă ¹³⁷Cs (T_1/2: 30de ani) în proporție de 20-40%, dar mai ales iod ¹³¹I (T _½: 8 zile) în proporție de 50-60%. Teoretic, este simplu să măsori, dar cum un asemenea accident nuclear era primul, nu aveam experienţă. Pe de altă parte, dacă nu ai aparatură adecvată și etalonată, nu poți trage concluzii corecte. Poți doar estima.

Aflasem însă ce era important: izotopul periculos pentru populație, în acel moment, era ¹³¹I, emițător de beta și gamma. Iodul se fixează cu precădere în tiroidă, în mod natural, indiferent că este radioactiv sau nu, asigurînd funcția tiroidiană prin formarea hormonilor tiroidieni, importanți pentru dezvoltarea normală atît a copiilor, cît și a fătului. Tiroida trăiește cu iod și nu decelează pe cel radioactiv de cel natural. Intrarea iodului radioctiv ¹³¹I în tiroidă trebuia deci blocată în primele ore de la depistarea sa în norul radioactiv, prin administrare suplimentară de iod neradioactiv care ar fi săturat acest organ avid de iod și, astfel, cel radioactiv nu s-ar mai fi putut fixa. Nici aici nu aveam suficiente date: cît iod/țesut? Cît la copii, cît la femeile gravide? Pe cine să întrebi? Endocrinologi, ginecologi, pediatri, farmaciști, fizicieni?

A început o alergătură ilară pe la farmacii, dar majoritatea erau închise de 1 Mai. Curse pe străzi deja pustii, căci bucureștenii informați se baricadaseră în case. Pe bicicletă, cu o mască din tifon la nas și gură, am circulat pe străzile unui București paralizat ce părea părăsit și care mi-a adus aminte de Zona din filmul Călăuza al lui Tarkovski, văzut în studenție într-un cinematograf înghețat de pe Bd. 6 Martie. Mai tîrziu aveam să citesc că Zona chiar existase, așa fusese şi denumită zona de control radioactiv sever ce se crease în jurul reactorului de la Cernobîl și în tot orășelul Pripiat, unde locuiau majoritatea celor ce deserveau reactorul. Am găsit la cunoștințe farmaciști picături de Lugol, soluție ce conține iod și care poate fi administrată pe cale orală. Dar cît și cui mai întîi? Colegii endocrinologi știau că prea mult iod administrat poate determină hipertiroidia, dar pe de altă parte trebuia blocată tiroida. Nu era deja tîrziu? Trecuseră mai mult de patru zile de la explozie.

De cînd se afla norul radioactiv deasupra României și a Bucureștiului și cît inhalaserăm deja? Zilele următoare, la serviciu, deja aveam păreri rostite în șoaptă. Dar nu aveam experiență. Am început să măsurăm cu aparatura din dotare curtea din jurul spitalului, iarba, suprafețele de pe acoperișurile mai ușor accesibile, balcoanele și diverse alimente venite din diverse colțuri ale țării, în special lactate și fructe. Măsuram prezența iodului radioactiv ¹³¹I, dar și a ¹³⁷Cs. După cîteva ore, am fost chemați la Direcție și ni s-a interzis să mai facem aceste măsurători. Fuseserăm reperați de pe Bd. Aviatorilor de cineva din escorta de mașini a preaiubitului conducător. Apoi am fost chemată, împreună cu alți colegi, medici endocrinologi și de medicină nucleară, la CC al PCR, la o ședință alături de specialiștii ginecologi. Problema care se punea nu era cum să măsurăm sau să prevenim/informăm populația de contaminările radioactive (praf radioactiv din aer, apă, sol, alimente), ci dacă gravidele trebuie să primească iod suplimentar sau nu, DAR să nu cumva să le oferim un motiv să ceară întreruperea de sarcină, căci „tovarăşi, nu vom admite nici o abatere de la legea întreruperii de sarcină, pe fel de fel de motive, deoarece țara noastră are nevoie de o creștere puternică a natalităţii“. Așa se punea problema de către tovarășele de la Comitetul Central ce conduceau ședința, transmiţînd directiva Elenei Ceaușescu. Printre somitățile medicale prezente atunci au fost oameni de mare curaj, care au spus că, deşi nu există experiență în acest sens, se știe că efectele radiațiilor nucleare sînt extrem de periculoase asupra femeilor însărcinate și a fătului, că pot provoca moartea acestuia sau malformații genetice chiar şi pînă la a patra generaţie.

După 1990 am început să citesc tot mai multe informații, date ce au apărut atît în reviste de specialitate, cît și pe site-ul IAEA. Datele sînt cutremurătoare: „Ca rezultat al accidentului de la Cernobîl, aproximativ cinci milioane de oameni au fost expuși la contaminări radioactive în Belarus, Ucraina și Federația Rusă“. Expunerea individuală a populației în România s-a dublat, de la 2,93 mSv pe an (1985) la 4,17 mSv pe an (1986). Raportul WHO (Geneva, 2006) asupra apariției cancerului drept consecință a accidentului de la Cernobîl arată o creștere dramatică a cancerului tiroidian la subiecții proveniți din zonele puternic contaminate ce au fost expuși în copilărie la iod radioactiv. Raportări recente arată că incidență cancerului tiroidian încă a rămas ridicată chiar și în 2013 în anumite regiuni din Rusia, Ucraina și Belarus. Nu există multe date despre România și nici un studiu retrospectiv populațional despre incidenţa cancerului la noi în țară după accidentul de la Cernobîl. Dar printre ele se numără studiul făcut de echipa de la Institutul Oncologic din Cluj-Napoca ce prezintă incidenţa cancerului tiroidian la copii, pe cazuistica Institutului (1938 de cazuri) în perioada 1970-2010 (Piciu D. et al., Endocrine ­Journal, 2012).

Studiile populaționale retrospective reprezintă o muncă uriașă, implicînd specialiști din multe domenii, capacitatea de a colabora și de a corela un mare număr de date, nu întotdeauna coerente sau corect măsurate. Putem împărți lumea modernă a secolului XX în lumea de dinainte și de după Cernobîl, în oamenii din Zonă și cei din afara Zonei. În urma acestei catastrofe nucleare, experiența noastră umană, socială și științifică este mai mare. Sperăm să o folosim așa cum se cuvine, în folosul semenilor noștri, pentru ei și pentru generaţiile ce vin. Nu pot încheia decît parafrazînd-o pe Svetlana Aleksievici – anul acesta comemorăm 30 de ani de la catastrofă, dar întrebarea care se pune este „Despre ce depunem mărturie: despre trecut sau despre viitor?“

Mariana Purice este dr. fizician, cercetător științific în Laboratorul de Medicină Nucleară al Institutului Național de Endocrinologie „C.I. Parhon“ din Bucureşti.