Marţi după Crăciun
Ce făcuși, mă Leano, mă, i-am spus bunicii cînd am intrat în cameră. Nu am avut un ton răutăcios și nu am întrebat-o cu gînd să-mi răspundă. Murise. Bunica era întinsă pe pat, îmbrăcată într-un pulover croșetat de ea, o fustă pînă pe la jumătatea gambei și cu basma pe cap. Tata îi împreunase mîinile și îi legase șireturile între ele, ca să nu-i cadă picioarele de-o parte și de alta. Avea niște skateri primiți de la ajutoare după nu știu ce inundație, verzi, butucănoși, cu limba ieșită mult în afară și groasă. Pînă și eu aveam niște skateri mai old school – negri cu șireturi mov. Tata bombănea în spatele soră-mii, care era în spatele meu. Zicea că ne-a așteptat, că nu a știut ce să facă, a murit frumos, respirînd de cîteva ori mai greu, dar liniștită, că fusese convins că bunica nu va ieși din iarnă, deși nu era bolnavă. Că nu știuse dacă să sune la Salvare sau la Poliție. Așa că mă sunase pe mine.
Nu mi-am petrecut copilăria la țară, dar mereu am iubit-o pe Leana. Probabil cel mai mult îmi plăcea la ea faptul că nu se supăra, nu era absurdă, nu se panica. Pentru orice situație găsea o explicație și cuvintele potrivite care să o descrie. Știa să citească mai bine decît bunicul. Croșeta, lucra la război, gătea cea mai bună ciorbă de dovlecei de pe fața pămîntului, îi plăceau cafeaua și înghețata. Dădea în cărți, știa să cînte, povestea întîmplări cu rușii care le ocupaseră satul mai ceva decît în filmele americane. Refuzase să se spovedească și nu ținea post. Dacă ar fi apucat 2017, probabil ar fi vrut să iasă în Piața Victoriei și probabil ar fi avut o viață mai bună, dacă nu s-ar fi măritat cu un oltean alcoolic. Politicos, dar alcoolic. Harnic, dar bătăuș. Bunica lua bătaie des și plîngea la fel de des. Poate a resemnare, poate ca să-și facă curaj, n-am întrebat-o niciodată. Rar o vedeam supărată, știam doar că nu are o viață prea liniștită. Toată lumea știa. Cînd am văzut-o ultima oară și m-a pus să-i spun ce planuri de viitor am, mi-a fost rușine să recunosc că nu aveam gînduri de căsătorie. Mi se părea incredibil, îmi stătea pe limbă s-o întreb cum poate să o roadă faptul că doar o singură nepoată din cinci, cîte avea, era căsătorită, cînd ea avusese o căsnicie oribilă. Nici unul dintre copiii ei nu făcuse ceva remarcabil cu viața lui. Patru copii din patru, cîți crescuse, aveau probleme cu alcoolul, divorțaseră, nu fuseseră căsătoriți ori erau văduvi. Ideea de familie nu se prinsese de familia noastră.
Cîteva secunde, cît am privit skaterii aceia frumoși, dar total nepotriviți atunci și acolo, m-am gîndit la familia noastră. Povestea unei familii oarecare bate orice film – război, despărțiri, legionari, boli, incendii, primari, copii morți, comuniști, optimism. Toate astea dau un film prost, dar cînd e filmul tău, pare doar unul incredibil. Bunica era țeapănă. Trecuseră vreo șase ore de cînd murise, iar eu trebuia să fac ceva. Știam de la toți morții pe care-i văzusem că nu mai ai ce să le faci după ce se răcesc. Mi-am lăsat familia acasă și am plecat la un magazin de pompe funebre care habar n-aveam că e non-stop. Dacă lăsam talonul bunicii de pensie și mai plăteam o diferență, rezolvam. Spălat, îmbălsămat, prosoape, batiste, lumînări, plus coșciug și haine. Magazinul era într-o scară de bloc, o sufragerie de la parterul unui bloc. Cele mai urîte haine, prosoape, batiste, cele mai urîte orice se găseau acolo. M-am uitat la ofertă, m-am răsucit, pînă la urmă vînzătoarea mi-a făcut un calcul cu care am fost de acord mai mult ca să termin. Și pentru că femeia îmi simțise nemulțumirea și-mi spusese că astea sînt hainele care se poartă la țară. Acasă începuse pelerinajul la căpătîiul bunicii. Și discuția despre ce e bine și ce e rău să faci cînd ai mortul în casă. Cea mai deșteaptă dintre toți părea mătușă-mea, fosta soție a fratelui cel mare al tatei. Aprinde lumina, stinge lumina, oprește soneria, acoperă oglinzile, pune lumînări la ușă, pune-i banul la deget, schimbă-i banul de la deget. Nu știu cît îi luase să se îmbete, dar era mangă. Verișoara ne-a povestit că așa se întîmplă la înmormîntările la care participă maică-sa. Că cine o mai îmbălsămează, că de ce n-am luat prosoape mai mari și batiste mai mici – îl enervase pînă și pe tata care, atunci cînd venea vorba de prețuri, era atent la cheltuieli pe banii mei de parcă erau ai lui. Cum n-am mai putut să suport, i-am spus mătușă-mii că Leana e bunica mea, eu mă ocup, să tacă din gură sau să plece din casă. Nu mi-a părut rău să o văd plîngînd, Leana chiar era bunica mea, doar că mătușă-mea s-a pus pe plîns și m-a pîrît la taică-meu, care uneori e împăciuitor ca mama lui, doar că mătușii i-a spus și el dacă nu-ți convine, valea. Am fost mîndră de el, pînă a venit să-mi spună să nu-mi pun mintea cu ea – nu vezi că e beată? Nu-mi place cînd tata dă înapoi.
Cam atunci au venit și băieții de la pompe funebre. Erau doi, dar nu l-am reținut decît pe unul înalt, creț, cu ten măsliniu. Eu și alte foste colege de liceu dădusem declarație împotriva lui cu vreo șase-șapte ani în urmă pentru că, în drum spre școală, ne ieșea în față și ne arăta penisul. Mergea cu el scos din pantaloni, și-l freca rar. Îi învățasem orele, îmi schimbasem drumul, mă trezeam mai devreme ca să-l evit. Odată îl văzusem fugărind niște fetițe de școală primară. Nici eu, nici colega mea de bancă nu interveniserăm. Eram virgine și speriate. Îl porecliserăm Pulărăul și povestiserăm acasă despre el. Cînd l-am întrebat pe tata dacă-și mai amintește povestea asta, mi-a spus că da, iar eu i l-am arătat pe Pulărău în casa noastră. Mi-a zis să am grijă, să nu rămînă soră-mea singură cu el… sau Leana, a adăugat. Am stat continuu cu ochii pe el, doar că a plecat repede. Bunica se întărise ca piatra, doar skaterii și baticul au reușit să-i schimbe. Hainele cumpărate le-au pus cumva peste ea, ca pe un manechin, așa, ca să fie. Acum nu doar că hainele erau oribile, dar și ea devenise mai urîtă decît orice mort pe care-l văzusem. Nu mai conta că o iubeam, abia așteptam să se termine. Tata nu apucase să dezactiveze soneria, așa cum ceruse mătușă-mea, și chiar fostul ei soț a sunat energic de parcă venise la o petrecere la care cînta muzica prea tare. S-a pupat cu lumea în hol, apoi a mers la bunica. S-a năpustit asupra ei, rîzînd și ridicîndu-i capul:
– Leano, ce făcuși, fă, muriși? Ia, hai, scoală de te culcă, a spus.
Ziua următoare am dus-o la țară, unde s-au găsit mai multe femei deștepte ca mătușă-mea, doar că era atît de frig, iar lumea era atît de ocupată cu sfîrșitul de an, că măcar durata pelerinajului era mai mică. Nimeni nu plîngea – Dumnezeu s-o ierte, Dumnezeu s-o ierte, pune lumînarea, încălzește-te un pic. Și cam atît. La priveghi, cei din afara familiei s-au îmbătat criță, groparul s-a certat cu un vecin care nu era de acord cu el cînd spunea că e mai deștept decît popa, pentru că odată se luase după indicațiile părintelui la săpatul unei gropi și era să răstoarne mortul. Au rîs, au spus bancuri. A doua zi dimineață, bunica era udă pe față. E prea mult să spun că lăcrima, dar chiar îi curgea apă din ochi. Poate se întîmplă ceva cu corpul. O ștergeam ca pe un copil neputincios. Atunci mi-a venit și mie să plîng. Bunica merita ceva mai bun, oameni mai puțini agitați în jurul ei, oameni care să se gîndească la ea sau măcar la viața lor, la sentimentele și acțiunile lor, nu la cine e mai deștept sau mai prost. Nu la competiții. O vreme, bunica și-a dorit o viața mai bună și a crezut în ea. A crezut că se va termina războiul și că va fi bine. Tatăl ei fusese prizonier de război, îl crezuseră mort, iar el se întorsese acasă. Nu știu cînd a apărut resemnarea și nu știu cît de mult îi semăn. Mi se întîmplaseră multe în acel an, avusesem timp să conștientizez lucruri, dar moartea ei m-a aruncat direct la baza temerilor. Și dacă, totuși, indiferent ce faci, nu faci destul? Dacă, oricît de bun ai fi, viața tot într-un loc urît te va duce? Dacă te obișnuiești cu răul?
Diana Bădică este scriitoare. A publicat cartea de poezie Enșpe mii de dimineți, Casa de Pariuri Literare, 2014.
