Maria, Gheorghe şi americanii
Ce caută turiştii străini într-un Maramureş cu orice preţ tradiţional? Evident, covoare şi scoarţe făcute de mînă, porţi din lemn, case aşijderea, colinde şi ceteraşi, biserici vechi... În Poienile Izei, se poate găsi cîte puţin din toate, cu excepţia porţilor (care sînt în număr mare la Bîrsana, deşi părintele de acolo spune că cele de acum nu mai păstrează mare lucru din adevăratul spirit...). În privinţa ţesăturilor, femeile din zonă ştiu, în continuare, meşteşugul: nici o mamă care se respectă nu şi-ar da fata fără să o înveţe să coasă cămaşă, să ţeasă şi să facă pîine-n casă. Zestrea există în continuare, fetele trebuie să ducă bărbatului lenjerie de pat, dar şi covoare din lînă vopsită în culori vegetale (în care sînt specializate mai ales femeile din Botiza). Sînt şi în Poienile Izei doamne meştere într-ale cusutului şi ţesutului, precum Maria Tomşa, în vîrstă de 74 de ani, într-o casă cu totul din lemn, cu un interior aproape leit celui de la Muzeul satului. Există, în casă, o întreagă cameră lucrată de bătrîna doamnă, şi ea frumoasă, indiferent de riduri, în acelaşi stil maramureşean. De altfel, puţine zile trec fără ca Maria să se aşeze la tiară (războiul de ţesut). N-or fi toate chiar cu motive perfect tradiţionale (se mai strecoară şi cîte un chip de-al lui Iisus într-un stil mult prea contemporan, să zicem), dar, una peste alta, atmosfera se creează. De altfel, cei doi bătrînei (Maria şi soţul ei, Gheorghe, cam hîtru) au şi o altă poveste. S-a nimerit ca cei doi soţi, altfel bine-situaţi, să nu fie binecuvîntaţi de Dumnezeu cu copii. Aşa ceva e mare tristeţe în Poienile Izei, pentru că rişti să-ţi piară numele (a mai fost un om în sat care a păţit acelaşi lucru, şi, ca să nu fie uitat, a făcut o cruce mare şi a pus-o tocmai în vîrful Măgurei, iar acum toată lumea face pelerinaj pînă la ea, cu popă şi icoane, în fiecare an, de Rusalii). Totuşi, ceasul rău nu a ţinut la infinit, pentru că, pe vremea lui Ceauşescu, pe cînd aveau vreo 35 de ani, Maria şi Gheorghe s-au trezit cu un cuplu de americani, cu vreo 10 ani mai tineri decît ei, care-şi dădeau doctoratul în etnografie românească. Aceştia, Joel şi Susan, aşa de bine s-au înţeles cu maramureşenii, încît au devenit un fel de copii neoficiali ai lor: au rămas în relaţii pînă în ziua de azi, le trimit bani, în timp ce Maria şi Gheorghe le împodobesc casele americane cu ştergare de-ale lor. ( I. P. )
