Marea Britanie nu e un loc primitor pentru partidele noi

Sistemul politic din Marea Britanie este dominat de aproape 75 de ani de două partide: conservatorii și laburiștii. Dominația celor două partide izvorăște din sistemul de vot utilizat predominant în această țară, majoritar uninominal sau First Past The Post (FPTP). FPTP constă în alegerea într-o circumscripție uninominală a candidatului care obține cel mai mare număr de voturi, indiferent de procentaj. Asta face ca alegătorii să nu-și risipească voturile pe partidele mici și să se îndrepte cu precădere către cele două mari partide. 

La nivel național, în alegerile pentru Camera Comunelor – camera inferioară a Parlamentului britanic –, conservatorii și laburiștii s-au clasat de fiecare dată pe primele două locuri în ultima sută de ani, atît în termen de procentaj, cît și în termeni de mandate. Momentul de vîrf al bipartismului a fost în 1951, cînd cele două partide au întrunit cumulat 96,8% din voturi și 616 din cele 625 (98,5%) de mandate ale Camerei Comunelor.

În timp, procentajul cumulat al celor două mari partide a scăzut, ajungînd la alegerile din 2010 la 65,1%, dar care, tradus în mandate de deputat, s-a ridicat totuși la 87,3%.

La cel mai recent scrutin parlamentar din 2017, procentajul cumulat al conservatorilor și laburiștilor a crescut din nou, ajungînd la 82,3%, deși procentajul mandatelor nu a crescut decît ușor, pînă la 89%. Al treilea partid ca mărime, liberal-democrații (LDP), nu a depășit niciodată 25% din voturi după 1945, iar scorul cel mai bun în mandate l-a obținut în 2005: 62 din 646. În aceste condiții, apariția și succesul partidelor noi sînt aproape imposibile.

În 1981, un grup de disidenți din Partidul Laburist au format nucleul Partidului Social Democrat (SDP), un partid pro-european și centrist, ca reacție la deriva stîngistă și eurosceptică a laburiștilor. Inițial, SDP s-a bucurat de o mare popularitate în sondajele de opinie, iar la alegerile parlamentare din 1983 a format o alianță cu Partidul Liberal (LP), cel care dominase în secolele XVIII-XIX scena politică britanică alături de Partidul Conservator, înainte de a fi înlocuit în secolul al XX-lea ca al doilea mare partid de laburiști.

Rezultatul a fost foarte bun ca procentaj, alianța LP-SDP obținînd 25% din voturi, dar în termeni de mandate a fost extrem de dezamăgitor, 23 din 650 (sub 4%). SDP a început să-și piardă din atractivitate și, după un rezultat similar în alegerile din 1987, partidul a fuzionat cu liberalii, astfel luînd naștere Partidul Liberal Democrat (LDP), care funcționează și astăzi și care între 2010-2015 s-a aflat la guvernare alături de Partidul Conservator în primul cabinet de coaliție de după 1945.

Al doilea exemplu de partid nou apărut pe scena politică britanică în ultimele decenii este Partidul Independenței Regatului Unit (UKIP). Apărut în 1993 cu scopul unic declarat de a milita în favoarea ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, UKIP a avut un succes extrem de limitat în primii douăzeci de ani de activitate, nereușind să depășească 3-4% în scrutinele naționale.

Ajutat însă de reprezentarea proporțională, în mod ironic tocmai în alegerile europarlamentare, UKIP a căpătat o expunere mai mare în fața electoratului. UKIP a atras alegători mai ales de la Partidul Conservator și, în 2014, s-a clasat pe primul loc în alegerile pentru Parlamentul European cu 27%, iar în alegerile pentru Camera Comunelor din 2015 a înregistrat 13% din voturi, obținînd însă doar un mandat de deputat.

Efectul UKIP a fost însă unul major. Partidul Conservator condus de premierul David Cameron a reușit să obțină singur majoritatea absolută în 2015, iar acesta a pus în practică promisiunea electorală de a renegocia relația cu UE și de a supune apoi noul acord unui referendum. Ceea ce s-a și întîmplat pe 23 iunie 2016, cînd visul UKIP s-a împlinit, spre disperarea lui Cameron, care a militat pentru rămînerea în Uniune: electoratul britanic a votat în proporție de 52%-48% în favoarea ieșirii din UE. Partidul condus de populistul Nigel Farage a început apoi să-și piardă din relevanță, acum, că scopul său fusese atins, pierzînd masiv voturi și mandate de consilieri locali și legislatori în parlamentele provinciale și devenind practic irelevant.

Există un singur exemplu de mare succes al unui partid terț, Partidul Naționalist Scoțian (SNP), care, deși înființat în 1934, nu a ajuns realmente în prim-plan decît în 2007, cînd a preluat guvernarea în Scoția, guvernare pe care a exercitat-o încontinuu pînă în prezent. SNP s-a clasat pe primul loc în alegerile parlamentare din Scoția, unde se folosește reprezentarea proporțională, și în 2011, și din nou în 2016, iar la alegerile pentru Camera Comunelor din 2015 a obținut 50% din voturi și 56 din cele 59 de mandate alocate Scoției în Parlamentul de la Londra. În 2017 însă, SNP a scăzut la 37% și 35 de mandate în Camera Comunelor.

Ca o concluzie, partidele noi au șanse neglijabile de succes în Marea Britanie, în primul rînd datorită scrutinului majoritar uninominal din alegerile parlamentare naționale. Pe de altă parte, acest mod de scrutin a împiedicat succesul partidelor extremiste de tip fascist sau comunist, care au cauzat atîta rău în Europa continentală. 

Petru Clej este jurnalist. Corespondentul RFI-România la Londra.