Manual de bună purtare pentru miniştri

Relaţiile cu presa Liana PĂTRAŞ Să bine-cuvînteze Miniştrii trebuie să păstreze graniţa oficială între instituţia pe care o reprezintă şi presă. Pentru aceasta, un ministru trebuie: - să pună la punct un Birou de Presă cu tot suportul logistic şi uman necesar pentru a comunica în timp util, coerent şi într-un limbaj inteligibil, informaţiile de interes public. De cele mai multe ori, birourile de presă produc comunicate scrise într-un limbaj de lemn, iar intervenţiile ofiţerilor de presă sînt ridicole lecturări şcolăreşti ale acestor comunicate. Cum el nu poate avea tot timpul cuvinte la purtător, ministrul ar trebui: - să angajeze un purtător de cuvînt . Deşi organigramele ministerelor au prevăzută această funcţie, mulţi miniştri încă nu au un purtător de cuvînt pentru că, de fapt, nici nu simt nevoia. Politicienii sînt obişnuiţi să-şi poarte singuri vorbele, precum îşi poartă sîmbetele, numai că riscă astfel să piară pe propria limbă. Ioan Mircea Paşcu a avut astfel un exces de tandreţe retorică faţă de ziarişti cînd a semnat un fax în care cuvînta filosofic că "viaţa e scurtă, iar sănătatea preţioasă". Pentru o şi mai bună relaţie cu presa, un ministru trebuie: - să aibă un purtător de cuvînt care ştie să cuvînteze cum se cuvine . Că "românii au ţara pe care şi-o merită" o ştim cu toţii, tot la fel precum ştim, de pildă, bancuri cu politicieni şi purtătorii lor de cuvînt. Nu le vehiculăm însă în public şi nici de la tribune instituţionale. Sulfina Barbu a înţeles acest lucru abia după ce purtătorul său de cuvînt avea să ne binecuvînteze cu vorbele de mai sus. În încheierea cuvîntării, s-a ales cu o destituire. Deci, un ministru trebuie: - să destituie un purtător de cuvînt din lumea celor care nu bine-cuvîntă . Cum purtătorul de cuvînt nu poate fi tot timpul la purtător, e nevoie ca însuşi ministrul: - să fie atent cu propriile cuvinte . Ziariştii vor fi astfel scutiţi de a se simţi deosebit de "inteligenţi" (Traian Băsescu), după un mandat în care se vor fi dovedit îndărătnici ca nişte "măgari" (Ion Iliescu). Ca să nu suferim debusolările din plină criză aviară, cînd ministrul de la Agricultură ne prezenta gravitatea situaţiei, iar celălalt, de la Sănătate, ne îndemna să NU ne panicăm, dar ei înşişi organizau cinci conferinţe de presă în aceeaşi zi, un ministru trebuie: - să convină şi cu ceilalţi colegi de Cabinet asupra subiectelor comune . Dacă un ministru are nemulţumiri - nu trebuie să telefoneze nici jurnalistului semnatar, nici redactorului-şef. Telefonul poate fi o formă de presiune. Ministrul trebuie să ceară un drept la replică, prin intermediul Biroului său de Presă . Acest birou nu va putea ameninţa "să taie publicitatea" sau "să dea foc ziarelor", cum au făcut domnii Dan Matei Agathon sau Aurel Pană. - ministrul poate oferi cadouri jurnaliştilor, cu o valoare cel mult simbolică şi dacă protocolul o cere . O ziaristă nu poate astfel refuza trandafirii lui Adrian Năstase de 8 martie, dar în mod cert va refuza plicurile bănoase ale Rodicăi Stănoiu. Liana Pătraş este jurnalistă la Realitatea TV. Relaţiile externe Iulian CHIFU Să asculte ce i se spune - Cunoaşterea limbilor străine Prima regulă intervine chiar din momentul nominalizării şi se referă la cunoaşterea limbilor străine. Dacă un ministru nu cunoaşte o limbă străină, ar trebui să refuze nominalizarea. Dacă nu cunoaşte limba engleză, trebuie să se apuce urgent de ea. În cazul ministrului de Externe, dacă nu cunoaşte două limbi străine (obligatoriu engleza), ar trebui să se lase de politică externă (nu poate să o facă decît la nivel de diletant dacă nu poate citi analize şi documente în limba în care au fost redactate). - Normalitate Un ministru trebuie să se comporte normal, fără excese. Să discute deschis şi credibil. Nu trebuie să fie centrul atenţiei nicăieri, e mai important să devină relevant cînd deschide gura şi propune soluţii şi idei. - Respect Un ministru trebuie să asculte pînă la capăt ceea ce i se spune, chiar dacă nu este de acord cu cele auzite, şi să-şi expună clar poziţia acolo unde nu este de acord. - Responsabilitate Un ministru nu trebuie să angajeze România în nici un punct fără mandat sau înainte să se fi consultat cu colegii săi, în special premierul şi ministrul de Externe. Să nu îşi spună părerea în chestiuni pe care nu le cunoaşte. Să respecte cu precizie obiectivele vizitei şi mandatul, pus la punct cu premierul şi ministrul de Externe. Să nu-şi ia angajamente pe chestiuni de care nu e sigur. Să nu se angajeze la lucruri pe care nu le poate respecta. Să realizeze cu bună-credinţă tot ce a promis. Nu orice ministru face politica externă a unui stat. Mai mult, pentru că sistemul românesc atribuie responsabilităţi şi instituţiei prezidenţiale, ministrul de Externe trebuie să se pună de acord cu preşedintele şi să respecte sarcinile trasate de premier în realizarea politicii externe, aşa cum a fost ea prezentată şi susţinută în programul votat de Parlament la validarea Cabinetului. - Coerenţa şi un dezvoltat simţ al ridicolului Un ministru - oricare ar fi domeniul său de activitate - trebuie să ceară totdeauna consultaţii de la Ministerul de Externe, înaintea unei vizite în străinătate, şi să se pună de acord cu premierul privind spaţiul său de manevră. Astfel va evita un turneu de fotbal într-o ţară unde sînt suspiciuni de proliferare nucleară şi nu va încerca să vîndă frigidere în Groenlanda. Bunul-simţ, simţul umorului şi un dezvoltat simţ al ridicolului pot să modeleze orice intervenţie externă a unui ministru. - Evitarea tensiunilor Un ministru nu trebuie să devină sursă primară de conflict prin modul în care arată, prin ceea ce face sau spune. În afară de tenacitatea şi hotărîrea cu care trebuie să susţină propriile poziţii în limitele mandatului sau să ştie cînd e nevoie să ajungă la un compromis acceptabil în favoarea României, e relevant să nu fie habotnic în apărarea unor poziţii, să evite agresivitatea şi ridicarea tonului şi, mai ales, să evite să escaladeze atmosfera unor negocieri mai strînse într-o zonă conflictuală. Iulian Chifu este conf. univ. dr., secretar ştiinţific al Departamentului Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană al SNSPA. Relaţiile cu adevărul Mihaela MIROIU Minciuna împotriva binelui public Democraţia presupune consimţămîntul informat al cetăţenilor în privinţa viitorului guvernării. Informarea se realizează în campanii electorale, prin programe sau mesaje politice. Noi alegem prestatori de servicii de guvernare. Consimţămîntul se realizează prin vot. Consecinţa minciunii, a înşelăciunii sistematice în politică este prăbuşirea în trepte a încrederii publice: întîi într-un partid, apoi în altele, iar în condiţii de minciună endemică, chiar încrederea în democraţie. Politicienii sînt ispitiţi să confişte statul pentru ei înşişi. În faţa falsităţii politice cronice şi a lipsei de control transparent asupra bugetului public, oamenii încep să creadă îndreptăţit că statul nu le mai aparţine. Mai speră o vreme, sub lozinca generică, adresată guvernanţilor: "Daţi-ne statul înapoi! ", dar apoi tind să se revolte în moduri imprevizibile şi adesea anarhiste. Prima poruncă a eticii în politică este: - Nu te folosi de cetăţeni ca de simple mijloace pentru interesele tale şi ale grupului tău! Iar cea de-a doua poruncă, derivată din prima, este: - Să nu faci promisiuni mincinoase! Promisiunea mincinoasă nu este totuna cu "minciuna albă", cea flatantă, diplomatică, de tipul: "Cetăţenii minunaţi ai acestei ţări merită tot ce e mai bun!" sau: "Viaţa mea aparţine poporului român!". Promisiunea politică: "Va creşte bugetul educaţiei la 6%" determină oamenii să facă alegeri: să rămînă la studii în România, să dorească o carieră didactică fiindcă se poate trăi din ea, să creadă că vor avea studii de calitate şi vor fi căutaţi pe piaţa europeană şi pentru altceva decît pentru căpşunărit, menaj, construcţii, ciobănie şi prostituţie, sau măcar să creadă că nu le mai cad copiii în privata insalubră şi fără uşi, din fundul curţii şcolii. Pentru spirite mai sofisticate, liberalismul şi social-democraţia sînt doctrine care se asociază obligatoriu cu politici de investiţie în educaţie, căci de aceasta depinde capacitatea indivizilor de a intra în competiţie. Cînd aud de politici antieducaţie, refuză să creadă că statul are guvernămînt liberal sau/şi social-democrat. Tot aşa, ei refuză să creadă că este vorba de social-democraţie cînd un partid autointitulat astfel (cazul PSD), odată aflat la guvernare, face politici care conduc la polarizare socială între cei "putred de bogaţi" şi cei "putred de săraci" (M. Cărtărescu). Despre caracterul "criptic" al conţinutului integrării europene se spune că este o minciună prin omisiune, în interesul binelui public. Dacă oamenii ar şti ce-i aşteaptă prin intrarea în competiţie transnaţională - susţin politicienii paternalişti -, s-ar speria şi n-ar mai dori integrarea. Cei tineri vor beneficia de pe urma faptului că nu a existat un consimţămînt informat. Cazul nu este scuzabil etic. Experimentele pe cetăţeni nu sînt permise! Deci: - Informează cetăţenii corect, inteligibil şi din timp, asupra schimbărilor majore care îi privesc! Dincolo de acest caz, domină însă înşelăciunea împotriva binelui public: deturnarea statului de drept, capturarea statului de către grupuri private de interese. Cetăţenii nu îşi pot pune interesele pe agenda politică şi pierd controlul banilor publici. Păcatul capital al politicienilor este capturarea statului. Cum adesea capturarea o fac sub acoperire legală, odată ce ei fac legile, nu mai pot să fie pedepsiţi decît moral, prin excludere din politică.