Manifest împotriva omului-seră

Sînt obsedat de un gînd, mai degrabă de o stare nelămurită cu gust amar: nu cumva, în clipa stranie de la sfîrşitul vieţii, voi fi inundat de amintirea dureroasă a lucrului simplu pe care trebuia să-l fac în timpul vieţii şi nu l-am făcut? Îmi imaginez că lanţul memoriei, rupt în intervalul pămîntesc, se va reface pe lumea cealaltă şi iluminarea subită va fi întunecată de tristeţe: cum de am uitat? Nu-mi închipui să fie ceva mai greu de îndurat decît regretul de a fi pierdut singurul lucru pe care trebuia să-l păstrez. Parcă revăd scena scufundării mele în viaţă: mi-am strîns toate forţele minţii, mi-am încleştat fiinţa ca pe o dantură de fier spunîndu-mi: să nu uit! să nu uit! Şi totuşi, în momentul doi după scufundare, lucrul misterios mi-a alunecat printre degete, ochii mi s-au umplut de apa albastră a vieţii, am devenit un peşte-sabie în căutarea războiului. Este doar o stare nelămurită cu gust amar, o fantasmă din registrul naivităţilor. Dar mult mai reală pe ecranul meu interior decît tonele de ştiri, impresii, idei, teorii, pe care le desfac şi le asamblez la loc în redacţia cotidianului la care lucrez. Aici timpul este introdus în fiecare dimineaţă într-o maşină de tocat, din care iese franjuri la sfîrşitul zilei. Este o viaţă palpitantă, cu accente euforice, în care nu ai timp de regrete, spaime, întrebări. Se trăieşte periculos, pe marginea deadline-urilor, cu sentimentul că taifunul crizei economice globale trece exact prin laptopul tău. A nu se înţelege că sînt victima inocentă a unui bombardament ostil. Nu, ştirile nu vin singure peste mine, le caut, le întîmpin cu braţele deschise, le sortez, le analizez: cum stăm cu deficitul bugetar, la cît au ajuns cheltuielile statului cu personalul, ce a mai spus ministrul x despre declaraţiile lui y. Sînt plin de vervă în mijlocul evenimentelor, nu mă gîndesc la sens şi non-sens, la ce-i al meu şi ce-i străin. Şlefuiesc cu migală bulgări de timp pe care alţii, la rîndul lor, îi rostogolesc mai departe. Spectacolul general se derulează tot mai rapid, doar că nu-l mai priveşte nimeni. O singură dumnezeiască zi, care ar putea fi ultima de fiecare dată, îmi este fragmentată în mii de subiecte foarte diferite unele de altele, toate la egală distanţă de mine. Sînt centrul colorat al unui balon de săpun. Dar mă trezesc din doi în doi ani, poate chiar mai des pe măsură ce îmbătrînesc, cu un presentiment acut al regretului. Cu gustul de zaţ al timpului irosit. Mă răscoleşte atunci (acum) tristeţea unei ne-înţelegeri fundamentale. Cum de-am putut să trăiesc pînă azi cu certitudinea că susul e jos, că viaţa este toată a mea, că am timp pentru orice? Mă revolt împotriva mea că nu am curajul să ies din tic-tacul drăcesc, inventat de tribul occidental care a perfecţionat arta uciderii timpului. Am senzaţia că am devenit cu toţii oameni-seră, în care interiorul se coace contra-timp, în mare viteză, dictat de o comandă anonimă. Sîntem deştepţi înainte de vreme, ne maturizăm în toate direcţiile, avem idei bine formate despre orice. Producem din ce în ce mai multe lucruri în termene tot mai strînse. Sîntem fructele mari şi arătoase, dar fără gust, din agricultura modernă, în care natura este somată să producă cu un sezon mai devreme. Nu ne mai dăm seama că am ajuns să trăim cu pedala pe acceleraţie chiar şi cînd nu facem nimic. Îmi spun atunci (acum), în clipa fantasmatică şi amară: opreşte-te, respiră, demisionează din acest joc absurd. Nu vei putea niciodată recupa amintirea lucrului pierdut, dacă nu faci un pas lateral de pe autostrada nimicului şi nu alegi o potecă lăturalnică, umbroasă, liniştită. Caută "calea lentă", departe de seră, indiferent de costuri! Să nu fiu înţeles greşit: calea lentă nu înseamnă lene, linişte, inactivitate. Nici mînăstirism. Ci reglarea mersului la ritmul respiraţiei proprii. Înseamnă să asculţi mai atent lucrurile din jur şi oamenii apropiaţi, să dai mai încet sonorul la zgomotul de fond al televiziunii globale. Să nu mai accepţi creşterea contra-naturii, la o turaţie impusă de alţii, victime şi ei într-un spectacol halucinant pe care nu-l controlează nimeni. Indiferent că trăieşti lento sau allegro, după cum îţi dictează ritmul propriu, este vorba de un singur lucru: să-ţi acorzi răbdarea de a cîntări clipele, zilele, anii, dealurile şi munţii pe care îi parcurgi. La fel cum gunoierul dintr-o povestire de Paustovski cerne praful atelierelor de bijuterie pentru a putea dărui, după zece ani, un minunat trandafir de aur persoanei dragi. Dar cum poţi să culegi praful aurit al clipelor cînd te învîrţi în tiribomba vieţii contemporane? Este o chestiune de mare curaj să dejoci fastul şi tehnologia imaginate perfect pentru a nu ne mai gîndi la noi înşine. Sîntem în situaţia acelui rege hindus dintr-o povestire dragă lui Heinrich Zimmer căruia un cerşetor îi aduce zi de zi un dar ciudat, vreme de mai mulţi ani. Un măr obişnuit pe care regele nu-l ia în seamă, ci îl aruncă într-o cameră întunecată, ca să descopere abia la final că primise un munte de diamante fără preţ, ascunse în interiorul fructelor acum putrezite. "Nu stă oare şi viaţa însăşi în faţa noastră ca un cerşetor în haine de rînd, neanunţată şi neprezentată, neexigentă şi neostentativă, vizitîndu-ne cu darurile ei zi de zi?" "Şi oare nu omitem şi noi să-i deschidem darurile obişnuite, fructele obişnuite, din pomul ei obişnuit?" " se întreabă Zimmer.