Manea şi Oprea – respect de cartier

Cartierul copilăriei noastre, Iancului, avea în anii ’80, printre alții, două figuri reprezentative ale „malavitei“, ale (ceea ce azi am numi) bullying-ului și delincvenței, de vîrste apropiate: tinerii Oprea și Manea. Profilul lor, corespunzînd băiatului de cartier, avea totuși cîteva nuanțe care-i deosebeau între ei: Oprea – un tînăr robust, voinic, blond spălăcit, tipul rusnac, cu fitilul scurt, dacă-i stăteai în cale, te bătea sau trebuia să-i dai niște bani ca să n-o facă. Manea – tuciuriu, cu o constituție normală, mereu cu un cîine maidanez lîngă el, pe care-l plimba într-o lesă (ceea ce-l făcea, în ochii mei, mai uman), știa să te facă din vorbe, șmecherește, și dacă aveai ceva de dat, să-i dai.

Într-o vară (pe vremea aceea toți copiii ieșeam afară să ne jucăm), îi văd pe cei doi că se întîlnesc. Oprea, oprindu-se, îi spune lui Manea: „Păi, ce facem, dom’le… hoț pe hoț se fură…?!“ Nu am auzit ce i-a răspuns celălalt, era pentru prima oară cînd auzeam această expresie, formulată fascinant de clar, cert este că aceste vorbe mi-au rămas în memorie, cu ideea că și ei aveau ceva în lumea lor, ceva ce nu se face, ce trebuie respectat.

Lumea noastră vs lumea voastră și între ele o prăpastie

După mulți ani, angajat al sistemului penitenciar, în încercarea de a găsi vreun sens unei realități străine și neprietenoase, am aflat despre organizarea lumii infracționale, ierarhie, onoare, despre ce se face și ce nu se face în lumea lor. Tipul de organizare pe verticală, minuțios și detaliat ca cel al cetelor îngerești din dogmatica ortodoxă (deși băieții numai de Dionisie Areopagitul n-au vreme!), stabilește reguli, limite rigide, roluri și competențe pentru fiecare categorie: „mărci“, „jmecheri“, „pachetari“ (cei care primesc pachete, țigări, cafea și cu care pot cumpăra servicii), „sifoane“ și „bulangii“, o lume încremenită, ca orice lume dominată de frică și prejudecăți, de teroare, în care singura mișcare posibilă este de jos în sus, prin decădere, înjosire. O lume în care cei de „sus“ nu trebuie să se înjosească făcînd activități sau munci atribuite, în lumea antisocială, celor „slabi“ (să spele, să facă curat), celor vulnerabili: femeilor, victimelor abuzurilor sexuale, celor care nu se pot apăra singuri sau sînt ai nimănui („necăutații“, cei pe care nu-i vizitează nimeni).

Prima mare regulă care consfințește distanța între lumea lor (antisocială) și lumea noastră (prosocială) este regula de a nu-ți trăda grupul, să nu „sifonezi“, să nu dai informații despre ce facem „noi“ (cose nostre). În unele spații de deținere, unde gîndirea infracțională este alimentată și încurajată de un soi de stimă din partea autorității locului, această regulă de onoare este atît de puternică încît deținuții inferiori nici nu vor vorbi cu tine (ca străin, venit din afară), ba chiar n-or să te privească (se uită în jos). Pentru că le este frică de ce pot păți în camere dacă o fac. Pentru că nu pot avea încredere în tine. Le este teamă să nu fie controlați. „Pentru că pedeapsa ți-o faci cu noi, aici, în camera asta, și nu cu ăia de pe coridor (cu garda)!“

Acestă viziune pune lumea într-o ordine, și pentru unii, și pentru ceilalți.

Una dintre tragediile din Penitenciarul Rahova, acum mulți ani, a avut ca motivație o răzbunare generată de o „sifoneală“: într-o dimineață de sîmbătă, după mai multe luni de pîndă și așteptare, un deținut omoară cu cruzime, cu o armă improvizată, un alt deținut, ieșit ca și el la clubul secției, pentru o partidă de biliard. Și asta pentru că, în urmă cu cîteva luni, colegi de cameră într-un alt penitenciar fiind, ultimul ar fi sifonat „gărzii“ (instituției) că primul ar fi avut ascunsă o (altă) armă improvizată. Luni, cînd am venit la lucru, întîmplător, asist la următoarea scenă, din curtea instituției: deținutul-criminal era scos de la izolator și însoțit către locul unde urma să fie audiat de către procuror, în afara zonei de deținere. Ceilalți deținuți, de la geamuri, văzîndu-l, îl strigau, și-l întrebau: „Ce faci, băăă…?!?“ Și, deși nimeni nu-l ovaționa, singurul său răspuns era să ridice mîinile încătușate desupra capului, a reușită, a victorie, cu o expresie de fericire și de beatitudine iradiantă pe chip. Pentru că ceea ce nu putea spune în cuvinte, corpul lui transmitea prin toți porii: împlinire!

Schimbarea este cu putință

Programul de comunitate terapeutică „Descătușarea“, din care am avut șansa să fac parte de la înființare, din 1999, un program de schimbare comportamentală, le propunea acelora dintre deținuți care doreau acest lucru să ia parte la ore de grup, moderate de noi (un dramaterapeut, un psiholog și patru agenți), unde să învețe să observe ce se întîmplă în mintea noastră, a oamenilor, în general, apoi, în mintea lor, în particular, în situațiile care duc la violență sau infracțiuni, și cum să facă să schimbe aceste mecanisme cognitiv-comportamentale, dacă vor să aleagă să facă asta! Ceea ce pentru toți reprezenta o mare provocare, atît pentru cei din lumea infracțională, dar și mai surprinzător, pentru mulți dintre colegii noștri care considerau că este inacceptabil să te așezi să stai de vorbă cu „hoțu’“ și, cu atît mai puțin, să te ții de mînă cu el (cum se întîmpla în cadrul unor exerciții). Ședințele de grup desfășurate cu regularitate cu deținuții, repetarea și întărirea regulilor prosociale, faptul că petreceam opt ore pe zi cu ei, acolo, pe secție, în încercarea de a le răspunde decent și rezonabil problemelor lor umane, i-au făcut să poată să vorbească cu noi despre diferențele dintre „lumea voastră“ și „lumea noastră“. Într una dintre aceste ședințe, memorabilă, băieții dintr-o cameră, unii din ei membri ai unui clan interlop, încercau să mă convingă că ar trebui să aprob (aveam și acest rol) mutarea unui deținut „inferior“ din altă cameră, în camera lor, pentru a le face curat, în condițiile în care eu nu eram de acord cu asta, deoarece ar fi validat, pentru ei, ordinea și onoarea antisocială: (cu patos!) „…Domnu’ Andrei, dumneavoastră nu înțelegeți!!! Pe noi ne știe lumea, ieșim la vizită sau la aer, și ne arată cu degetu’: «…Ăsta-i a lu’ X și scoate gunoiu’?!?» Nu se poate așa ceva!!! Ar fi o înjosire din partea noastră!“ Pe acest considerent, unii dintre indicatorii noștri importanți ai programului în evaluarea, în termeni practici, a gradului de schimbare comportamentală a deținuților au devenit: (1) își spală singur lenjeria, (2) își face singur patul, (3) scoate gunoiul la ușă.

Nu toți au avut curajul. Cîțiva au îndrăznit. Dar asta și pentru că nu întotdeauna lumea noastră, prosocială, înțelege și are curajul, la rîndul ei, să le ofere sprijinul pentru o asemenea schimbare, „înăuntru“ și mai ales „în afară“, după eliberare. 

Andrei Chișcu este psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv-comportamentalist.