Mai degrabă, o identitate euro-africană

Adevărata problemă cu identitatea europeană nu ţine de înfrîngerile repetate înregistrate de constituţia unională. Este util să ne amintim că nici Statele Unite ale Americii nu au ajuns la federalismul lor robust din prima încercare: a existat o primă republică, pe model confederativ, care nu a rezistat tensiunilor şi disfuncţiilor interne, astfel încît Congresul continental a trebuit să se re-reunească, pentru a da la iveală ceea ce astăzi numim Constituţia Americii. Cei ce refuzau cu încăpăţînare federalizarea au trebuit să renunţe la pasiunile lor autonomiste, acceptînd că numai un guvern central cu o autoritate consolidată putea să facă să supravieţuiască experienţa americană. Făcînd un salt peste secole, putem presupune că pornirile centrifuge ale francezilor, danezilor, irlandezilor ar putea fi stăvilite în momentul cînd se vor izbi de problemele economice şi (mai ales) de securitate generate de structura de decizie laxă, confederativă, care dirijează Uniunea în acest moment. Problemele Europei sînt însă de altă natură, mai profundă. În istoria înregistrată, nu a existat o structură de putere multietnică şi multiculturală de asemenea dimensiuni care să nu fie dusă înainte de o idee coezivă. De un amalgam de putere, ambiţie şi elan vizionar. Actuala configuraţie pan-europeană nu este, însă, rezultatul unei mişcări interne, "spontane", ci este produsul şi prelungirea patosului american al democraţiei şi egalităţii republicane. Uniunea Europeană nu ar fi existat niciodată fără prezenţa americană în Europa, după cel de-al Doilea Război Mondial. Perioada postbelică de guvernare americană, directă în cazul ţărilor învinse şi indirectă, prin consiliere şi ajutor economic, în ţările eliberate, este fundamentul unificării instituţionale europene de mai tîrziu. Putem înţelege situaţia printr-o paralelă cu istoria noastră: Regulamentele organice introduse de guvernarea militară rusă în Muntenia şi Moldova au reprezentat o premisă pentru unificarea instituţională românească din anii 1860. Plasată, aşadar, nu în epicentrul simbolic, ci în zona de reverberaţie marginală, "funcţionărească", a democraţiei eroice americane, Uniunea Europeană nu poate găsi în sine resursele pentru o auto-proiecţie simbolică de anvergură. Ea ar putea să dobîndească un sentiment viguros al propriei identităţi doar participînd la o idee de dincolo de şi mai mare decît ea. Aşa cum naţiunile fostei Europe de Est comuniste nu se simt legate între ele prin nimic altceva decît prin aspiraţia de integrare într-o Europă superioară civilizaţional, tot aşa şi europenii luaţi în ansamblu ar putea fi legaţi, indirect, prin raportarea la un model resimţit ca superior, nu sub aspectul civilizaţiei, ci sub cel al curajului şi energiilor. Idealul integrării atlantice, exprimat încă de la început, chiar dacă latent, în NATO, funcţionează şi astăzi, chiar dacă aproape exclusiv în formă negativă. Obsesia Americii reprezintă un element puternic de coeziune europeană, chiar dacă substanţa activă a compoziţiei este, de fapt, resentimentul. Acesta este modul specific (vest)european de a participa la imperiul atlantic: voinţa, de altfel confuză şi pestriţă, de diferenţiere nu face decît să irizeze simbolismul imperial dominant. Integrată în structurile economice şi de securitate americane, Uniunea Europeană nu poate produce nici un mesaj propriu, distinct, ci doar o variaţiune, o modulaţie a temelor democraţiei republicane. Altfel spus, dincolo de disidenţa sa colorată şi zgomotoasă, Europa rămîne periferia de lux a imperiului american. Dar, în perspectivă, cu aportul unora dintre ţările postcomuniste care nu nutresc resentimente antiamericane (cum este cazul celor mai mari dintre ele: Polonia şi România), tendinţa dominantă ar putea să se schimbe. Astfel încît, în loc să urască Urgrund-ul american al identităţii lor, europenii ar putea ajunge, în mod magic, să-l accepte cu simpatie şi să se entuziasmeze de ideea unei fuziuni civilizaţionale transatlantice. O altă posibilitate de a imagina Uniunea Europeană oferindu-şi experienţa auto-identificării prin participarea la un proces de integrare mult mai larg şi mai ambiţios s-ar putea plasa în perspectiva relaţiilor cu Rusia. Este evident că aceasta din urmă a păstrat şi după prăbuşirea sistemului sovietic un energetism universalist şi un cult coeziv al măreţiei. Dar reprezentarea general-europeană este că esenţa acestei imense puteri rămîne una obscură, brutală şi incontrolabilă. Aşadar, în viitorul previzibil, Rusia poate acţiona asupra imaginarului identitar european nu sub forma atracţiei/fascinaţiei, ci mai degrabă sub forma ameninţării, a pericolului iminent care obligă la coeziune. În sfîrşit, un al treilea scenariu pentru identitatea europeană, presupunînd în egală măsură proiecţia în afară, raportarea la ceva mult mai mare decît sine, ar fi orientarea spre Africa. Integrînd ţări precum Turcia, Israelul şi, eventual, un Liban pacificat, Uniunea Europeană şi-ar deschide accesul oriental către acest continent şi posibilitatea de a deveni, iniţial, circummediteraneană. Evident că Africa are probleme uriaşe, dar reprezintă, în acelaşi timp, un rezervor inepuizabil de resurse, talente, energie creativă. Experienţa colonială a marilor puteri europene poate reprezenta garanţia că greşelile trecutului nu se vor repeta. Că relaţia cu statele independente ale continentului va fi bazată pe fairness, pe respectarea intereselor particulare şi pe viziunea interesului comun. Aş spune chiar că reacţia de respingere viscerală a proiectelor europene de colaborare economică la Mediterana venită din partea unui dictator primitiv şi crud precum colonelul Kadhafi dovedeşte deja, prin ricoşeu, că intenţiile europene faţă de ţările nord-africane sînt cît se poate de onorabile. Pe de altă parte, criza endemică, socială, economică, politică, medicală care mătură în special aria subsahariană a continentului vecin nu poate fi rezolvată vreodată cu actualele idei despre dezvoltare. Integrarea de perspectivă cu ţările continentului african poate reprezenta, din această perspectivă, o operă glorioasă nu doar din punct de vedere economic şi politic, ci, şi asta poate în primul rînd, din punct de vedere umanitar. Cred, cu alte cuvinte, că Europa ar putea ajunge la un consens al propriei identităţi doar în măsura în care şi-ar dizolva-o, de data aceasta în idealul entuziast al unei federaţii euro-africane.