Mai avem nevoie şi de iarbă
Am ajuns la muzica anilor '60 destul de tîrziu. Pe la 13 ani mi-a trezit interesul Kenny Rogers; al său "The Gambler" m-a bîntuit o vreme - îi ştiam versurile pe de rost. A venit apoi prima excursie pe munte, cînd am avut la dispoziţie doar două casete - una cu Pink Floyd, cealaltă cu Van Halen şi Jean Michel Jarre. Am ascultat copleşit "Wish You Were Here", dar am refuzat cu încăpăţînare Van Halen. Cîteva luni mai tîrziu aveam deja cinci sau şase albume Van Halen înregistrate. Dădusem de gustul rock-ului şi începeam să adun muzică cu apetitul unui colecţionar. La aşa-numitele studiouri de înregistrări, băieţi întreprinzători cu 2-3 deck-uri Akai şi tot atîtea magnetofoane îţi puneau pe casete, pentru 1 leu pe minut, ce muzică voiai. Evident, elev fiind, nu aveam bani. Părinţii probabil nu mi-ar fi dat cîţi bani voiam eu pentru înregistrări. Însă ştiam că îşi ţin economiile în dulapul din dormitor, într-o cutie din lemn. Luam bani de acolo. Furam. Trei-patru sute de lei pe lună, cel puţin. Mama sesizase la un moment dat că se întîmplă ceva, însă îl bănuia pe tata că ia bani pe ascuns pentru ţigări. Se certau. Mama îl acuza pe tata; tata se ştia nevinovat; nici unul, nici celălalt nu-şi explicau unde dispar banii. Nu ştiu dacă mă suspectau. Nu mi-au spus niciodată nimic şi nici eu nu mi-am recunoscut fapta în faţa lor, pînă acum. Poate nu e prea tîrziu să vă cer iertare, dragii mei. Înregistram haotic, voiam să am toată muzica de la studio, nouă sau veche, bună sau proastă. Rock-ul se plia mai mult pe sufletul meu, dar tot eu eram responsabil cu muzica de la petreceri, aşa că aveam şi selecţii cu muzica modernă a momentului. Într-o zi am constatat că ascultam un "Best of" Creedence Clearwater Revival. Am auzit apoi de Fleetwood Mac şi Janis Joplin. Mai ţin minte că, student căminist fiind, ascultam într-o seară o casetă cu Marillion. Îmi făceam cartofi prăjiţi pe reşoul din cameră şi deschisesem uşa, să simtă şi ceilalţi mirosul bunăstării. La un moment dat, a apărut un tip - nu voia cartofi prăjiţi, era curios ce ascultam. Din vorbă în vorbă, ne-am descoperit gusturi comune şi am făcut schimb de casete. Aşa am intrat în anii '60: Lynyrd Skynyrd, Steppenwolf, Canned Heat, Jefferson Airplane, Ten Years After, Muddy Waters, Joe Cocker, The Band, Joan Baez, Santana, Cactus, Cream, John Mayall, Hendrix, Stones, Beatles, Vanilla Fudge, Iron Butterfly, The Who, Bob Dylan... Cu toate acestea, sînt departe de a fi un cunoscător. M-am născut prea tîrziu ca să-mi pot asuma în vreun fel spiritul vremii, dar mi-ar fi plăcut să vin pe lume în 1950, să am 17 ani în 1967, cînd Beatles au lansat "Sgt. Peppers", şi să mă retrag discret în 1980, după ce voi fi ascultat "The Wall" al lui Pink Floyd. Am ascultat cîte ceva din muzica acelor ani, dar abia acum, scriind acest articol, încep să-mi dau seama că acea epocă mă fascinează. Întîmplarea face că am avut ocazia să cunosc doi oameni despre care îmi permit să afirm că sînt simboluri veritabile ale anilor '60. Cel dintîi este Elliott Landy, fotograful oficial al Festivalului de la Woodstock din 1969, pe care l-am intervievat pentru revista Elle. Landy şi-a început cariera fotografiind demonstraţiile pentru pace care au avut loc în 1967 în SUA. A devenit, la rîndul său, un pacifist convins. Landy a devenit faimos după ce i-a făcut lui Bob Dylan fotografia de pe coperta albumului "Nashville Skyline". Elliott Landy crede cu putere în destin, în şansă, şi felul în care a trăit îl îndreptăţeşte în această credinţă. "Am fost un norocos", mărturiseşte el în debutul cărţii sale, Woodstock Vision - The Spirit of a Generation. "La începutul carierei mele am fotografiat oameni şi evenimente care mai tîrziu s-au dovedit a avea o semnificaţie socială şi culturală aparte. Dar pe Jim Morrison sau pe Janis Joplin îi fotografiam doar pentru că îmi plăcea muzica lor şi îmi plăcea să-i văd şi să-i aud cîntînd-o." Dezamăgit de implicarea SUA în războiul din Vietnam, a decis să-şi părăsească ţara. A plecat în Europa împreună cu soţia, fiica sa, cîinele şi 22 de dolari în buzunar, şi au rămas acolo timp de şapte ani, trăind la voia întîmplării. Întîmplare care nu i-a trădat niciodată. Pentru şedinţa foto în urma căreia a fost selectată fotografia care a apărut pe coperta albumului "Nashville Skyline", Elliott Landy a fost plătit cu 777 de dolari, "un număr magic", spune el. A fost căsătorit de două ori: prima lui soţie s-a născut pe o stradă numită Elliott Place, iar pe cea de-a doua o cheamă Lynda, o altă anagramă de la Dylan şi Landy... În 2001 venea la Bucureşti Dennis Hopper, să facă un film. Este a doua personalitate a anilor '60 pe care am avut ocazia să o intervievez pentru Elle. Hopper întruchipează rebelul acelor vremi. După ce a regizat acea bijuterie numită Easy Rider, Hopper a avut un conflict cu marile studiouri, motiv pentru care, timp de zece ani, nu a mai putut regiza la Hollywood şi a jucat doar în producţii independente. Însă înainte de a fi regizor şi actor, Hopper a fost fotograf. Mi-a povestit că l-a însoţit pe Martin Luther King în timpul marşului pentru drepturile civile, a făcut fotografii în San Francisco, în timpul mişcării hippie, şi le-a făcut portrete fondatorilor mişcării pop înainte ca unii dintre ei să fi avut expoziţii. "Nu mă simt ca un proprietar", mi-a spus Hopper despre colecţia sa de tablouri. "Nu simt că obiectele astea sînt ale mele, mă gîndesc doar că am grijă de ele pînă ajung în custodia unui muzeu." Între atitudinea lui Hopper faţă de pictură şi a mea faţă de muzica anilor '60 există o similitudine: îmi place enorm muzica. Nu mi-am dorit niciodată să am voce şi să cînt; nu m-a interesat vreodată să învăţ vreun instrument. Însă uneori mi-aş fi dorit ca măcar cîteva din cîntecele anilor '60 să le fi compus eu.
