Mai avem despre ce (nu) vorbi?

Înainte de '89, societatea românească era opacă şi tăcută pentru că, deşi avea despre ce vorbi, orice subiect, de la numele conducătorului la lipsa de hîrtie igienică, era (sau putea deveni peste noapte) tabu. Nu se putea vorbi oricum despre orice; nu puteai să-ţi spui părerile despre partid la colţul străzii sau despre sărăcie la coadă la pîine; despre dorul de ducă, în autobuz sau despre avort, într-un cabinet medical. Trebuia să cîntăreşti cu mare atenţie, îndelung, orice consecinţă ar fi putut avea orice subiect abordat; dacă vorbeai, trebuia, în primul rînd, să o faci în metafore şi eufemisme, să priveşti cu atenţie în jur, socotind din ochi cine, ce ar fi putut auzi/interpreta... aşa că mai bine tăceai şi, chiar mai mult, evitai şi contactul vizual. Descătuşarea decembristă a adus cu sine năvalnica sete de libertate, dorinţa justificată de a distruge interdicţiile. După 45 de ani de tăcere, sfera intangibilă a fost spartă de nevoia oamenilor (refulată pînă atunci) de a vorbi. De a vorbi neîngrădit, oricum şi despre orice. Politicienii erau primii înjuraţi. În plină stradă, pentru că dintr-o dată se putea; sărăcia a devenit şi ea un fel de laudă naţională - de cîte ori se găsea în preajma unei camere de filmat sau a unui reportofon, omul (bărbat sau femeie) se plînge, pentru că de-acum are voie; emigrarea a devenit şi ea de bonton; sexualitatea a izbucnit în toate domeniile, mai puţin în cel educaţional. Astăzi în România oricine poate vorbi. Despre orice. Peste tot. Totuşi, putem oare confunda înlăturarea cenzurii cu de-tabuizarea? Faptul că putem vorbi despre ceva înseamnă automat că avem şi acces la el? Sau, din contră, subiectele României de astăzi se află încă la un nivel intangibil, tangibilă fiind doar impresia de libertate pe care ţi-o conferă faptul că poţi vorbi despre ea? Dacă vorbim despre libertate înseamnă că şi o avem? (S. G.)