Mai '68, început şi sfîrşit - interviu cu Laurent JENNY

Publicat în Dilema Veche nr. 223 din 27 Mai 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Şi eu sînt fascinat încă de această experienţă. Ea este, într-un fel, legată de opţiunile mele profesionale, totuşi. Mi-am dat seama de asta lucrînd pe textele lui Maurice Blanchot, cînd am înţeles mult mai mult despre Mai ’68, în chip neaşteptat pentru mine. Mai ales să înţeleg că esenţa lui Mai ’68 - cum susţine Blanchot - era suspendarea timpului istoric; Blanchot a participat puţin la revoluţie, dar Mai ’68 încarna tipul de eveniment care îl interesa, la care visa, pentru care nu avea decît referenţi depărtaţi, precum teroarea, revoluţia etc. Scrierile lui m-au ajutat să îmi înţeleg mai bine ’68-ul meu. Versiunea occidentală a momentului "Mai ’68" a fost receptată la noi într-un mod foarte oblic, intermediat; îndeosebi în ceea ce priveşte evenimentele din Franţa, a fost şi foarte multă mitizare la mijloc... Pe tine, ca participant direct, în schimb, ce te mai izbeşte şi astăzi, în amintire, din vremurile respective? Cred că în general trăiam atunci sentimentul că se prăbuşea o ordine de lucruri. La fel, la Universitatea din Paris-Nanterre, cînd a început mişcarea din 22 martie, exista ideea de a face, după exemplul german, o "universitate critică", deci - stop cu toate cursurile, constituirea unor comisii pentru a gestiona toate problemele lumii; existau comisii pentru războiul din Vietnam, eu am făcut parte dintr-o comisie care a lucrat puţin, pentru Cultură şi Creaţie, dar existau comisii pentru a lua lumea toată de la început. De la zero. Cred că ne caracterizau deopotrivă incredulitatea şi entuziasmul. Îmi amintesc bine de starea de spirit: credeam fără să credem, dar în orice caz era foarte vesel, aveam un sentiment de atotputernicie, efectiv, un sentiment foarte iluzoriu, desigur. Pentru că realitatea mult mai cinică a lumii spune că, de fapt, ceea ce trăiam noi acolo era o criză de creştere a capitalismului, unde un mod de consum s-a dezvoltat mai repede decît structurile ideologice şi morale ale ţării şi asta cerea o reajustare a comportamentelor, care trebuiau să urmeze economia. Specialiştii nu se înşală. Dar pentru mine e foarte grăitor faptul că această criză de adaptare, care a cerut un soi de mutaţie culturală, pentru a intra în contemporaneitate, în ordinea economică, s-a făcut cu imagini şi simboluri care aparţin secolului al XIX-lea. Asta e izbitor. Cred că simbolul cel mai pregnant este baricada, care, orice s-ar spune, este o chestie de mitologie franceză care datează din 1789, şi care s-a repetat în 1830, în 1848, în vremea Comunei, apoi înainte de Mai ’68 în Algeria... Deci baricada este cu adevărat un imaginar francez care a traversat secolele, de la Revoluţie încoace, încheindu-i traseul în Mai ’68, dar funcţionînd şi aici ca un simbol puternic. Ideea de a face baricade e complet lipsită de sens, arhaică, nepotrivită. M-am gîndit mult mai tîrziu la asta. În Mizerabilii lui Victor Hugo există un capitol întreg despre cum se fac baricadele (la 1830), de pildă. În esenţă, nu era nici o diferenţă artizanală între baricadele din 1830 şi cele din 1968. Pietrele din pavaj erau aceleaşi, autorităţile au turnat numai ulterior asfalt pe străzile Parisului... Dar aveam un imaginar revoluţionar care aparţinea efectiv secolului al XIX-lea, şi îl foloseam pentru a realiza o mutaţie în a doua jumătate a secolului al XX-lea! Pentru mine, Mai ’68 este ultima manifestare a secolului al XIX-lea, e limpede. E-adevărat, noi, tinerii de atunci, eram totuşi niţel mai cultivaţi decît tinerele generaţii de astăzi. Nu rîde, aşa era! Exista o memorie istorică şi politică a tinerilor, mult mai importantă. Îmi amintesc că în 1971 am serbat centenarul Comunei la Universitatea din Nanterre; îmi imaginez că studenţilor de la Litere de azi nici nu le-ar trece prin cap să facă aşa ceva. Or, noi ne reprezentam încă istoria scandată de balize majore... Le avuseseră şi părinţii noştri: războiul mondial, războiul din Alger, cel din Vietnam, care nici nu era aşa de departe de noi, întrucît existau foarte mulţi dezertori americani, tineri, la Paris în 1968; am cunoscut şi eu cîţiva, veniseră odată ce începuse o politică dură de conscripţie pentru Vietnam în Statele Unite, şi venirea lor masivă în Europa a precipitat inclusiv constituirea unei atitudini europene unitare faţă cu războiul din Vietnam. Deci, cred că Mai ’68 este ultima mare baliză istorică a secolului, doar că este o baliză imaginară, pentru că de fapt nu s-a întîmplat nimic în Mai ’68, a fost doar o cristalizare de simboluri care aduna piese pînă atunci disparate ale imaginarului secolului al XIX-lea. Îţi aminteşti vreo scenă de atunci, care ţi se pare astăzi de-a dreptul alegorică? Am una, foarte clară şi puternică. Într-o zi a revoltei, în plină dominaţie a imaginarului de care vorbim, m-am dus la facultate (Paris-Nanterre), unde nişte studenţi avuseseră ideea de a elibera caii din abatoarele din jur, şi doi dintre ei veniseră în facultate cu un cal de povară, un cal foarte mare, adus prin mahalalele de lîngă Nanterre, şi mi-a rămas imaginea asta foarte puternică a perechii de studenţi (erau un băiat şi o fată), cu drapelul roşu cu negru al anarhiştilor, desfăşurat, călare, un soi de statuie ecvestră stranie, traversînd holurile clădirii, ieşită din nu se ştie ce trecut imaginar istoric, căruia clădirile acelea noi şi deja murdare ale universităţii îi constituiau scena incredibilă. Retrospectiv, ceea ce mă izbeşte este tocmai acest aspect de secol XIX al lui Mai ’68, în vreme ce, desigur, se întîmpla o "eliberare a moravurilor" şi aşa mai departe; dar ştii că îmi place să observ disocierile dintre reprezentările pe care ni le facem despre lucruri şi ceea ce se petrece de fapt. Or, în cazul de faţă, imaginea cuplului pe cal întrupează tocmai disocierea radicală dintre imaginarul şi scenele lui Mai ’68 şi ceea ce se petrecea cu adevărat la nivel politic şi social. Poate că era nevoie să ne simţim mai liberi - dacă nu pentru altceva, atunci pentru a consuma mai bine, într-o societate care tot de consum rămînea... Mă întreb dacă faptul de a-ţi fi început viaţa ta de adult prin a asuma Mai ’68 nu a încurajat ulterior la tine o anumită atitudine? Cred că în momentul acela nu aveam deloc o viziune clară asupra evenimentelor. Raportul cu secolul al XIX-lea l-am înţeles mult mai tîrziu. Dar pentru a pleda un pic cauza lui Mai ’68, desigur că el a reprezentat o deschidere intelectuală extraordinară, o sete de cunoaştere a tinerilor, care nu se va mai repeta niciodată cu aceeaşi intensitate. Să ne amintim de pildă că Anti-Oedipe-ul lui Deleuze şi Guattari s-a vîndut atunci în 30.000 sau 40.000 de exemplare, e de neînchipuit acum! A avut un efect de deschidere culturală reală. Îmi amintesc că mă plictisisem copios la Nanterre, la Litere, unde intrasem deja în 1966. Era o Sorbonă foarte veche, care îşi schimbase doar cartierul; era dificil de găsit o hrană intelectuală reală în disciplinele universitare, pe-atunci, aşa că trebuiau aruncate în aer graniţele disciplinare şi trebuia să ne interesăm de tot ce mişcă. Mai ’68 a permis o înflorire intelectuală care ar fi fost înainte de neconceput. Mai ’68 nu a fost, poate, o "revoluţie", dar asta nu l-a împiedicat să lase urme distincte la nivelul politicului, al moravurilor, ca să nu mai vorbim despre urmele lui literare. Care ţi se par cele mai importante? Ziceam că stilul politic al lui Sarko’ ar fi inimaginabil fără ’68. E de-ajuns să îl comparăm cu stilul lui De Gaulle, pentru a vedea că am trecut într-o lume unde spectacolul (în sensul situaţionist al termenului), eliberarea moravurilor, integrarea categoriei "people" în politică, toate astea nu erau de conceput fără Mai ’68. Cred totuşi că trecem printr-un moment de reflecţie critică asupra lui Mai ’68: multe prostii s-au făcut în numele lui ’68, mai ales în politică; în schimb, cred că a adus multe schimbări bune la nivelul moravurilor, totuşi. Nu mă refer la declinul autoritarismului, ci la moravurile sexuale. Îmi amintesc că erau multe drame cînd eram adolescent, provocate de sarcini nedorite. Îmi amintesc de un coleg de clasă care s-a sinucis pentru că lăsase o fată însărcinată: era ceva enorm, de neconceput, oribil. Mi se pare că am cam uitat rigiditatea şi duritatea societăţii noastre dinainte de Mai ’68, şi că acea latură a sa nu era întotdeauna una pozitivă. Cred că, în schimb, critica pe care o facem declinului autoritarismului nu e întemeiată. Dificultăţile cartierelor mărginaşe ale Franţei de azi nu ţin de spiritul delăsător al moravurilor "post-’68", ci ele se datorează perpetuării unor alte tipuri de probleme, netratate la timp, sociale, de imigrare, nu e vorba aici de spiritul lui ’68... Mi se pare că adesea, azi, ’68 apare ca un soi de ţap ispăşitor pentru probleme străine lui, în discursuri aiurea; e un soi de logică bolnavă, care dă de înţeles că relele noastre se trag de acolo şi că ar fi de-ajuns să răsturnăm ce a împlinit Mai ’68, ca să ne meargă toate bine. Cînd ai avut senzaţia, în viaţa ta, că Mai ’68 s-a terminat? Am avut-o destul de repede, în 1975, cînd am trăit primul şoc al petrolului, şi dacă îmi amintesc bine Giscard d’Estaing era preşedintele Franţei, iar noi ieşeam din Istorie pentru a intra de-a dreptul în Economie, în chip radical, Giscard era un gestionar, nu un politician, cum avusesem pînă atunci. Plăcerea cu De Gaulle era că te puteai opune unor idei, aveai ce contesta, dar nu mai găseam idei politice la Giscard, care era un bun gestionar al Franţei, ce voia să ne rentabilizeze. Iar problemele, "evenimentele" istorice au devenit evenimente economice, criza petrolului... Atunci am avut senzaţia că secolul al XIX-lea se termina cu-adevărat. Se jonglează adesea, azi, cu concepte foarte uşor mitizabile, pentru a configura spiritul european: "Mai ’68" e unul din ele. Un altul e cel de "intelectual". În România se vorbeşte mult despre condiţia intelectualului contemporan: a murit, a ratat trenul istoriei, a pierdut partida după prăbuşirea Zidului Berlinului... Ce nuanţe crezi că a adăugat Mai ’68 percepţiei europene a intelectualului? Nu aş vrea să par iarăşi pesimist, dar cred că Mai ’68 marchează şi sfîrşitul intelectualilor. A însemnat într-un fel împlinirea intelectualului, în ambele sensuri: de finalizare, dar şi de realizare deplină. Dar după ’68 ce s-a mai întîmplat? Am avut parte de critica maeştrilor gîndirii, de gînditori la modă, precum Bernard-Henri Lévy şi alte caricaturi ale tipului "Malraux", dar nimeni nu mai voia rolul intelectualului. După care, ne-am trezit intraţi în lumea specialiştilor, unde nu sînt intelectuali, numai experţi. Un intelectual, prin definiţie, se presupune că intervine în afara domeniului său - într-un cîmp civic care îl depăşeşte, dar pentru care ar avea competenţe ca să vorbească în numele tuturor. Da, experţii au înlocuit intelectualii, iar universitarii au acoperit alături de aceştia cîmpul ocupat înainte de intelectuali. Nu văd figuri importante, după 1975, care să poată pretinde în Franţa că au continuat tradiţia intelectualului. a consemnat Ioana BOT Laurent Jenny este profesor de literatură franceză la Universitatea din Geneva. În mai 1968, era student la Universitatea Paris-Nanterre.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cât de mult ne influențează emoțiile destinul. Psiholog: „Cine le stăpânește, își controlează cu adevărat viața”
Nu punem mare preț pe forța emoțiilor, considerând că, de fapt, gândurile și programele mentale sunt cele care ne controlează destinul. Acest lucru este adevărat doar într-o anumită măsură, pentru că stările pe care le experimentăm zilnic au un rol determinant în viața personală și profesională.
image
Cel mai mare inamic al speciei umane. Are numai 6 mm, dar ucide anual aproape un milion de oameni
Cel mai mare inamic al umanității este de fapt o insectă banală, pe care o întâlnim inclusiv în România. Țânțarul este responsabil de moartea a 830.000 de oameni anual, iar specialiștii consideră că această insectă prin efectele produse a schimbat efectiv istoria umanității.
image
Tânăra care a făcut un scop în viață din a-i ajuta pe alții. Bistro-ul ei social, loc de întâlnire al celor ce vor să ajute
Când dorința de a face bine întâlnește inteligența umană, iese un bistro social. O tânără din Baia Mare a pus bazele unei astfel de afaceri tocmai din dorința de a face bine. Despre inteligența ei ne-a convins în momentul în care a început să vorbească despre această afacere, făcută pentru a ajuta

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.