Magie versus Mistică
Marile religii ale lumii au insistat dintotdeauna asupra diferenței dintre aceste două practici spirituale. Într-adevăr, odată ajunși la răscrucea dintre lumea de aici și cea de dincolo, pare că depinde doar de noi să ne decidem asupra uzului malefic sau benefic al energiilor ascunse. Diferența dintre magie și mistică s-ar reduce astfel la cea dintre magia neagră și cea albă. O confuzie care decurge din chiar modul în care a fost definită divinitatea: în primul caz, ca un substrat energetic indeterminat al tuturor formelor determinate de existență, în cel de-al doilea, ca o supra- sau, mai degrabă, ne-ființă care depășește orice existență, fie ea determinată sau indeterminată. Ca atare, creația ar fi rezultatul diferențierii unei forme unice, nedeterminate de energie creată, în raport cu care creaturile reprezintă niște simple puncte de condensare sau, dimpotrivă, efectul unui eveniment ex nihilo. Prima perspectivă relevă de registrul creației și, deci, al existenței. Divinitatea este existența superioară, iar noi, palidele sale reflexe. Cea de-a doua presupune un „raport” asimetric între Creator și creație. Creatorul însuși este increat, el se situează în nimic, adică în inexistentul de dinaintea creației. Dumnezeu nu există propriu-zis. De unde și importanța metodologică a ateismului – înțeles ca teologie apofatică – și a neantului – ca modalitate de desființare, prin chenoză, a creaturii. Grecescul kenos înseamnă „vid”, iar, aici, golul în și prin care Increatul se poate înscrie în creat. Cel care inițiază înscrierea este, așadar, Dumnezeu. El ne-a iubit mai întîi, confirmă Ioan Evanghelistul.
Psihanaliza se înscrie masiv în filiația acestei a doua practici. Constituirea subiectului uman nu relevă de ființă, ci de o lipsă de ființă (sevrajul obiectual, intruziunea imaginară, castrarea simbolică). Ea recuperează statutul increat, inexistent al Principiului prin problematica freudiană a Numelui Tatălui. Un Nume inaccesibil nouă de vreme ce sintagma „sfințească-se Numele Tău” nu înseamnă și rostirea lui. Prin comparație, numele noastre proprii nu sînt decît niște nume comune scrise cu majuscule. Lacan explică celebra formulă veterotestamentară din Exod – „Eu sînt cel ce sînt” – ca răspunsul unui Yahwe excedat de insistențele lui Moise: „Eu sînt ce sînt și basta!”. Principiul creației ex nihilo implică o diferență, o diviziune între doi termeni opuși – Increatul și creatul – care se repercutează în economia noastră psihică sub forma diferenței dintre inconștient și conștient. Pentru ca Increatul – Inexistentul și Vidul – să conlucreze cu creatul – existentul și plinul – trebuie ca, mai întîi, creatul să asume un loc gol în care să poată găzdui pe cel dintîi. Înțelegem acum interesul lui Freud pentru topologia orificiilor. Omul trebuie să piardă o „bucată de carne” pentru a face loc Marelui Celălalt, insistă Lacan. Înscrierea Logosului în trup presupune o „rană”. „Dă sînge și primește Duh!”, ne îndeamnă și tradiția. Există, prin urmare, un loc gol comun omului și lui Dumnezeu – inconștientul însuși, analog creat al Increatului. Un fel de celălalt al conștiinței care poate fi numit și supra-conștient de vreme ce Freud situează în el supra-eul. Ființa umană nu este alcătuită doar din trup (Real) și suflet (Imaginar). Pavel, deja, adăugase la acestea două și spiritul (Simbolicul), care, împreună cu celelalte două, alcătuiesc celebrul nod borromean al lui Lacan, pandant al celor trei cercuri prin care scolastica tardivă ilustra divinitatea. Omul este creat după chipul și asemănarea unui Dumnezeu Unic și Treimic. Astfel, Spiritul Sfînt increat intră în om prin spiritul său creat. Și așa cum omul presupune un trup, tot așa și Dumnezeu. Deși discret, Lacan amintește că excluderea sa din școala psihanalitică din care făcuse inițial parte a coincis cu momentul în care era pe cale să demonstreze că Dumnezeu trebuia să aibă un trup și că a fost nevoit „să pună cruce” pe această problemă. Consecința acestei diferențe absolute dintre Increat și creat implică astfel o redefinire a raporturilor dintre magie și mistică sub forma radicală a diferenței absolute dintre spiritualitatea omului – sau a altor spirite create –, și Spiritul Sfînt, increat.
Este, oare, diviziunea dintre conștient și in- sau supra-conștient opțională? Este diferența dintre creat și Increat un accident teologico-politic legat doar de spațiul geografic propriu religiilor Cărții? În paranteză fie spus, în limba chineză nu există echivalent nici pentru „ființă”, nici pentru pronumele personal. Prin urmare, nu putem traduce mai sus pomenitul pasaj din Exod. Refularea în ea însăși a Originii – celebrul Tzimtzum ebraic prin care Dumnezeu se retrage pentru a face loc creației (precum retragerea apelor inconștientului, pentru a face loc uscatului, conștiinței) – revine conceptului freudian de refulare originară. Lipsa barei, a frontierei dintre cele două instanțe coincide cu nebunia. Cine susține că are acces, dincolo de creat, la Increat suferă, așadar, de psihoză. Există semeni de-ai noștri care susțin, pur teoretic, această posibilitate, dar care în viața lor concretă o infirmă zi de zi, după cum există și semeni care susțin, pur teoretic, inversul – că există o astfel de bară –, dar care în viața lor concretă o infirmă zi de zi. Este și cazul unuia dintre cei mai mari matematicieni – Kurt Goedel – care, cu toate că demonstrase că sistemele logico-deductive sînt incomplete, a murit, totuși, de inaniție, avînd... certitudinea că va fi otrăvit. Un caz clasic de paranoia.
Toate astea ne conduc direct la problema păcatului originar. Nu a celui strămoșesc, ci păcatul lui Lucifer, culme a creației. Or, cununa lui Lucifer nu putea fi decît cea a Duhului Sfînt, insuflat apoi – printr-un fel de Cincizecime – și lui Adam. Nici nu se putea fi altfel de vreme ce un Dumnezeu increat nu se putea iubi pe el însuși, după cum nu putea iubi nici o simplă creatură. Increatul dorește ceea ce nu este – creatura, dar nu una handicapată, privată de darurile Duhului Sfînt. Consecința? Lucifer va fi fost culmea creației tocmai pentru i s-au adăugat aceste daruri, devenind astfel un dumnezeu creat. La fel ca Adam, mai tîrziu. Dumnezeu înalță creatura la rangul de prieten. Or, s-a întîmplat ca Lucifer – purtător de Lumină increată – să vrea să fie el însuși... increat. O greșeală ontologică de vreme ce, creat fiind și, ca atare, existent, conversia lui în increat ar fi coincis cu una în... inexistent. Dorința creaturii de a deveni increată coincide cu moartea ei. Cum vedem, singura soluție la această contrarietate ontologică este un Dumnezeu în același timp increat și creat, o întrupare a lui Hristos increat ca Iisus creat și, prin urmare, o reînfiere a tuturor spiritelor și a omului, deopotrivă. Misiunea lui a fost restituirea Spiritului tuturor celor care, în urma păcatului originar, adică a transgresării refulării originare, l-au pierdut. Primul eveniment psihotic îi poate fi imputat lui Lucifer, iar apoi, lui Adam, care voise, și el, să fie „precum Dumnezeu”. Psihanaliza susține că noi plătim ratarea refulării originare prin moarte și reproducere sexuată. O compulsie de repetiție a ratării – prin Eros și Thanatos – a propriei noastre creații. Simțim că am pierdut ceva pe care nu l-am avut niciodată. Freud și Lacan nu obosesc să constate că sexualitatea atestă prin repetiția ei – uneori infernală în cazurile grave de psihoză – ratarea propriei noastre Origini. Ea menține, totuși, vie Originea – chiar dacă în negativ – prin chiar sentimentul ratării și al morții. Nu este, oare, orgasmul asociat cu „mica moarte”? Compulsia de repetiție presupune astfel un ideal situat „dincolo de principiul plăcerii”, o juisare cu adevărat deplină.
Dar ce ar putea fi o juisare fără rest? Iată răspunsul lui Lacan: Dumnezeu însuși este cel care juisează, și anume în chiar momentul creației. El pronunță cuvîntul „Lumină” și lumină s-a făcut... Există aici o veritabilă identitate dintre ființă și gîndire sau, așa cum va reformula Freud, dintre cuvînt și lucru. Ceva asemănător pare să fi funcționat și în cazul lui Adam, care punea nume animalelor și le stăpînea prin însuși actul său de numire. Odată cu căderea, acest lucru a devenit imposibil: cuvintele noastre produc doar imagini, nu realități. Și totuși, Lacan insistă că Freud este singurul gînditor al sfîrșitului de modernitate care mai păstrează un interes autentic pentru... revelație. Într-adevăr, pornind de la clinica psihiatrică, el a demonstrat că entitățile care populează „cealaltă scenă” – inconștientul (atemporal și aspațial) – sînt niște energii ce nu pot fi oprite prin mecanismele noastre de apărare. Există un retur a ceea ce a fost refulat – angoasa, frustrarea, inhibiția, privațiunea etc. –, tot atîtea atestări, în negativ, ale Increatului. Simptomatologia psihanalitică nu se ocupă decît de clinica acestor urme ale ratării raporturilor noastre cu Originea. Teologic vorbind, păcatul (simptomul) reprezintă efectul întoarcerii în negativ a propriei noastre dorințe (inconștiente), un fel de dop care obturează deschiderea noastră spre „cealaltă scenă”. Este și poziția lui Pavel. Blocarea acestei deschiderii originare – die Bejahung la Freud – reprezintă efectul pretenției noastre de a încerca să ajungem singuri la Origine. Și pentru că păcatul stă chiar pe locul deschiderii noastre spre Increat, avem uneori nefericita idee de a potența tocmai păcatul pentru a obține astfel… Originea. Bem, mîncăm, consumăm droguri, facem sex la nesfîrșit fără să ne dăm seama că infinitul repetiției nu este cel autentic, că el ne oferă doar iminența, nu imanența. Este alegerea diabolică, atît de afină cu poziția magiei. Dar tot atît de afină, în negativ, cu alegerea angelică de vreme ce, pentru a beneficia de roadele acesteia din urmă, este suficient să curățăm de păcat (de simptom) locul deschiderii originare pentru a face loc darurilor Duhului Sfînt. Iată, așadar, poziția misticii. Abominabilul și sublimul relevă de același loc. Așezîndu-ne în deschiderea spre cealaltă lume, avem de ales între Spiritul Sfînt, care presupune chenoza și are nevoie de acceptul nostru subiectiv, respectiv „spiritismul” asociat unor duhuri despre a căror sorginte sîntem cu totul nepregătiți să ne pronunțăm, riscînd astfel să ne transformăm în niște simple mediumuri. Maxima afirmare de sine ar reveni atunci la maxima pierdere de sine. Diferența este vădită. Ceea ce confirmă și psihanaliza: singurul mod în care omul poate recupera de unul singur juisarea divină este... halucinația. Freud constatase deja coincidența dintre ființă și gîndire în cazul schizofrenicului care evită să pronunțe un cuvînt de teamă să nu atragă după el realitatea lui referențială. De unde și ambiguitatea dintre magie și psihoză.
Virgil Ciomoș este filosof și psihanalist.
Foto: Jacques Lacan (wikimedia commons)
