Magia și Harul

M-am întrebat multă vreme ce îi pot cere eu lui Dumnezeu în relația asta a noastră în care eu bîjbîi după El, iar El ghidează cu răbdarea de care este nevoie pentru a lăsa relația să fie relație. Căci acolo unde doar voia unuia contează, celălalt este anulat, iar asta doar relație nu se mai numește. Sigur, știam că în principiu îi pot cere orice, dar că nu orice poate fi acceptat. Care este criteriul plecînd de la care o cerere poate fi acceptată în timp ce alta nu? De ce rugăciunile pentru sănătatea Ilariei, fina noastră, au fost ascultate, iar rugăciunea pentru clișeisticul milion de euro, de care să mă bucur și eu, și alții, nu a fost îndeplinită? Mai ales că unii chiar spun că s-au rugat pentru sume de bani considerabile și că rugăciunile le-au fost ascultate. Care este faza? Ce nu fac bine? Am auzit că poate ajuta postirea, citirea acatistelor grabnic ajutătoare, milostenia, faptele bune, privegherea. Și, cu toate acestea, nada, zici că pe undeva este un ingredient lipsă, care a afectat poțiunea magică a cererii mele către Dumnezeu.

În plus, de ce majoritatea pomelnicelor pe care credincioșii le aduc la Biserică pentru a fi pomenite mai cu seamă în timpul rugăciunilor Sfintei Liturghii cuprind doar o listă cu numele celor pentru care este nevoie de ajutor, fără a fi specificată natura ajutorului? Arsenie, Gheorghe, Maria, Andrei, Nicolae la „Vii”. Mihai, Maria, Adriana, Doru la „Adormiți”. Atît! Nici o altă specificare tehnică, nici o lămurire suplimentară. Mai sînt pomelnice în care sînt cerute lucruri concrete: bani, un loc de muncă, sănătate, moarte dușmanilor, reușită la examene, cîștigarea unui proces, o jucărie nouă, un soț, o soție, a ta sau a altuia, o vacanță în Maldive. Prin comparație, ai putea spune că autorii pomelnicelor lipsite de cereri clare nu știu ce vor.

Dar aparenta lipsă de obiective din pomelnicele care cuprind doar numele celor pentru care este nevoie de rugăciune are un sens anume. Ba chiar în ele se reflectă o înțelegere mai adîncă a relației cu Dumnezeu, aceea că principalul scop al unui creștin este acela de a deveni om îndumnezeit, adică Dumnezeu după har prin mijlocirea Duhului Sfînt și prin modelul iubirii sacrificiale a lui Hristos. Restul nu contează decît în măsura în care este un mijloc eficient spre atingerea acestui obiectiv. În rugăciunile Bisericii pentru mila lui Dumnezeu nu este vorba despre un apel difuz pentru intervenția atotputernică a dumnezeirii. Ci ceea ce se cere este lucrarea iubirii purtătoare de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, în modul în care Acesta știe mai bine ce ne este de folos și cînd ne este de folos pentru atingerea scopului suprem: îndumnezeirea omului. În momentul liturgic al Ecteniei Mari, preotul și comunitatea credincioșilor se roagă împreună pentru Episcopul locului, pentru conducătorii țării, pentru roade îmbelșugate, pentru cei care călătoresc, pentru cei bolnavi, pentru evitarea primejdiilor sau pentru situații speciale în care se află unii membri ai comunității bisericii. Toate cele cerute vizează obținerea unor condiții de viață optime pentru atingerea acestui scop ultim și unic.

În Tradiția Sfinților Părinți ai Bisericii, Dumnezeu nu este înțeles ca un prestator de servicii mereu disponibil, care îndeplinește ca prin magie rugăciunile credincioșilor săi. Ci El este ținta ultimă, Persoana iubită cu care omul caută să se asemene și care, tot Ea, le pune la dispoziție celor care o caută cele mai bune condiții pentru realizarea acestei întîlniri. De aceea, Dumnezeu nu se ocupă cu rezolvarea oricărei cerințe adresate de cei care tind spre El, ci le are în vedere doar pe acelea care implică, direct sau indirect, realizarea relației. Iar relația este acea legătură, acea lucrare, acel har prin care două persoane participă una la cealaltă fără a fi reduse la nevoia unuia sau a alteia. Căci asta ar însemna tocmai uciderea relației.

Dumnezeu nu ne obligă să avem o relație cu El și nu ne anulează personalitatea în interiorul unei eventuale relații. Nu o face nici măcar cu trăsăturile noastre problematice. „Neînlăturîndu-mi nici cuvintele, nici obișnuințele, nici nerușinarea, dă-mi mie a grăi cu îndrăzneală cele ce voiesc, Hristoase al meu”, se spune într-una dintre rugăciunile din Rînduiala Sfintei Împărtășanii. Dumnezeu ne ia așa cum sîntem. La fel, însă, El nu se lasă prins în captivitatea rolului de extensie narcisică a căutării noastre de putere și de validare. Căci, altfel, într-o reciprocă instrumentalizare de acest fel, celălalt ar dispărea, dialogul s-ar transforma în solilocviu, relația ar deveni singurătate autoreferențială.

Pentru antropologul francez Claude Lévi-Strauss, magia reprezintă umanizarea universului. Scopul gîndirii magice este îndeplinirea nevoilor omului de a fi protejat, prin cunoaștere sau acțiune, față de ostilitatea unui univers pe care nu îl înțelege și pe care nu îl poate controla. Gîndirea magică este o formă de instrumentalizare a universului, care se întîmplă, potrivit lui James Frazer, prin intermediul unei mecanicități cauzale. Seceta poate fi oprită prin jocul unor fete care sînt stropite de ceilalți cu apă, insectele pot fi îmbunate prin aducerea de ofrande în anumite zile ale anului. Ceva se dă pentru ca altceva să fie primit. Ideea este ca pericolul pierderii, al ieșirii pe minus să fie evitat, dacă nu chiar convertit în cîștig. Ca atare, gîndirea magică este o paradigmă defensivă, în care umanizarea universului echivalează cu înlăturarea pericolelor care pîndesc din necunoscut.

Propriu-zis, gîndirea magică se apropie foarte mult de – dacă nu derivă din – ceea ce psihologia înțelege prin mecanismul primitiv de apărare al proiecției – operația inconștientă prin care îl vedem pe celălalt așa cum am vrea noi ca el să fie sau așa cum noi sîntem, de fapt. În mecanismul proiecției relația este suspendată. Celălalt nu există, este anulat de frica noastră, este redus la nevoia noastră, este acoperit de planurile noastre.

Or, din acest punct de vedere, învățătura Bisericii reprezintă exact opusul unei astfel de gîndiri defensive. Miza creștinismului nu este umanizarea universului, ci îndumnezeirea omului. Nu este nimic defensiv aici, ci doar ofensiv. „Împărăția Cerurilor se ia cu violență (biázetai în greacă)”, Matei, 11.12. Iar această relație cu Dumnezeu este înțeleasă și trăită exact în afara acestei logici a instrumentalizării printr-un schimb rezonabil. Relația este dincolo de economia lui „Îți dau ca să îmi dai”. În Marcu, 11, 12-14, Hristos blestemă un smochin pentru faptul că acesta nu avea roade în sezonul în care nu avea cum să aibă roade. În pilda talanților (Matei 25, 14-30), sluga care îngropase talanții fără a-i înmulți își justifica acțiunea spunînd: „Stăpîne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat”. Iar răspunsul Stăpînului este: „Oricui are, i se va da mai mult şi va avea din abundență, dar de la cel ce n-are se va lua chiar și ce are!”.

Ambele pasaje vorbesc despre faptul că Dumnezeu nu intră în relație cu noi pe modelul schimbului economic. El nu este băiat bun, care răspunde rezonabil rezonabilului din noi. Ci el se dă necondiționat, dăruiește gratuit, în exces, din dragoste, nu pentru că are nevoie. Iar a sta în relație cu El înseamnă a fi capabil să depășești această logică a instrumentalizării, a oferi mai mult decît este nevoie, dincolo de orice nevoie, adică dincolo de rațiunea interesului, deci tot în exces. A iubi pe cineva înseamnă a nu avea nevoie de acel cineva, a-l vedea pe acesta așa cum este el, și nu prin lentila modului în care el îți satisface nevoile. A fi în relație cu Dumnezeu înseamnă a abandona mecanismul de apărare a lui „Dau ca să-mi dai”. Postim și facem ascultare față de părintele duhovnicesc nu pentru că Dumnezeu are nevoie de asta, ci pentru că în acest fel slăbim mecanismele noastre de apărare și îi facem loc Celuilalt.

Într-o după-amiază de primăvară, stăteam de vorbă cu cu Părintele C. într-unul dintre atelierele Mănăstirii Vatopedu. Lustruiam niște candele și vorbeam despre voia pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre noi. „Andrei, îmi spuse el, să fii convins de faptul că Dumnezeu vrea întotdeauna de la noi cel mai mare bine! De aceea, voia lui se schimbă permanent în funcție de starea sufletului nostru”. Astfel, a-l lăsa pe Celălalt să lucreze cu noi înseamnă a-l lăsa să ne vadă așa cum sîntem și a-l vedea pe El așa cum este. Vederea autentică a celuilalt începe acolo unde se termină mecanismele de apărare și de instrumentalizare.

În pilda vameșului și a fariseului, cel din urmă își făcuse partea de treabă și aștepta ca Dumnezeu să îi ofere răsplata, să își achite datoria. Însă, prin chiar această așteptare, el dovedea că relația lui cu Dumnezeu era una economică. Dumnezeu era pentru el un prestator de servicii, pe care îl folosea exact conform gîndirii magice. Lîngă el, vameșul, figura ingrată a nedreptății sociale din spațiul iudaic al acelor vremuri, cerșea lui Dumnezeu mila, purtarea de grijă iubitoare, știind că nu are ce să ofere în schimb. Și tocmai prin această conștiință el era mai aproape de Dumnezeu.

Într-un cuvînt ținut pe 31 mai 2014 la St. Vladimir’s Orthodox Theological Seminary, compozitorul estonian Arvo Pärt spunea: „Să fii ca un cerșetor atunci cînd vrei să compui. Orice vrea, oricum vrea și oricînd vrea Dumnezeu să îți ofere”.

O spune cel mai bine Paul Evdokimov, „După marii mistici, creștinul nu este decît un biet sărman care cerșește harul, dar care descoperă că este Unul și mai sărman, și mai cerșetor ca el: Dumnezeu Însuși, Care cerșește iubire la ușa inimii sale. Creștin este așadar cel ce aude și deschide ușa, și cina celor doi sărmani se preschimbă în ospățul Împărăției” (Taina Iubirii, Editura Sophia, 2016, p. 102).

Această conștiință a cerșetorului, care nu are ce să ofere în schimb, este exact modelul care dinamitează gîndirea magică a mecanismelor noastre de apărare. Să fii în relație cu adevărat înseamnă să ai curajul de a cerși și de a da în exces, să dăruiești și să primești fără răsplată.

Andrei Găitănaru este psihoterapeut și publicist.