Magia numelui

Ne-am putea întreba de ce la români nu vom găsi nume de genul "Dincolo-de-flori", "Cîine-lătrînd", "Dimineaţă-cu-zăpadă-şi-nori", "Mareea-duce-cu-sine-crabii", "Copită-slăbită-de-bizon-bătrîn", sau cum se face că - să zicem - cititorii Dilemei vechi nu îşi vor boteza niciodată copiii Ninja, Napoleon, Buletin, Sue-Ellen, Ministru, Garofina, Vandana, Strălucirea ori Bombonica. Întrebîndu-se precum Julieta "Ce este într-un nume?", antropologii şi etnologii s-au interesat de semificaţiile şi de funcţiile numelor de persoane. Pretutindeni, numele are o rezonanţă culturală şi socială, nu este doar o etichetă neutră. Astăzi credem că sîntem liberi să dăm orice nume copiilor noştri şi chiar sîntem, numai că alegerea noastră va fi limitată de un număr mare de criterii, unele implicite, de care nu sîntem întotdeauna conştienţi. Numele are o natură paradoxală, în acelaşi timp trebuie să individualizeze şi să înscrie într-o serie. În orice cultură, registrul antroponimic dă seama de viziunea particulară asupra lumii şi de raportarea omului la universul imediat. Sistemul numelor devine un operator al clasificării sociale, reflectă structura grupului. În Gîndirea sălbatică, Claude Lévi-Strauss spunea că numirea înseamnă clasificare. Atunci cînd îl numim pe celălalt, de fapt îl includem într-o clasă şi, în acelaşi timp, ne definim pe noi înşine. Individul nu aparţine societăţii decît după ce i se dă un nume. Numirea îi asigură un loc în ordinea simbolică a lumii respective, o poziţie în familie şi în reţeaua socială. Numele poate indica originea, sexul, religia, etnia, apartenenţa la un spaţiu, nobleţea. În societăţile europene, stocul numelor, deşi permanent reînnoit, este reciclat la nesfîrşit. Repetiţiile nu pot fi evitate. Avînd în vedere faptul că numele de familie s-a generalizat la noi abia la începutul secolului al XIX-lea, comunitatea tradiţională a elaborat diverse strategii, pentru a evita confuziile. Odinioară, modul curent de identificare a oamenilor era numele de botez adăugat la cel al tatălui. Dacă precizarea era insuficientă, se recurgea şi la numele bunicului patern, evidenţiind astfel descendenţa patriliniară (exemplul cel mai cunoscut - "Nică a lui Ştefan a Petrei"). Denominaţia populară reflectă sistemul relaţiilor sociale şi în primul rînd rudenia. După căsătorie, femeile erau identificate după soţ ("Ana lu' Ion"). Alte modalităţi de individualizare fac referire la detalii spaţiale ("Tică de la drum", "Maria din capu' satului"), la ocupaţii ("Mitru cîrciumaru") sau la diverse circumstanţe cotidiene. De exemplu, la întoarcerea acasă, după ce fusese plecat peste Ocean, unui sătean i se putea spune "Americanu'", acest supranume transmiţîndu-se şi urmaşilor. Onomastica populară recurge frecvent şi la poreclă, instrument mnemotehnic extrem de eficient, colorat afectiv, care permite o identificare rapidă şi precisă. Porecla evocă instantaneu contextul în care a fost atribuită sau denumeşte o particularitate fizică ori de caracter ce îl singularizează fără echivoc pe cel vizat. În general, poreclele sînt inteligibile doar în cadrul grupului, fac obiectul unui adevărat cod, exprimînd un set precis de valori şi sensibilităţi. Iată cîteva exemple: "Maria Batalionului", "Găluşcă", "Faraonu", "Cocoşilă", "Jugă-Urs", "Ciotu", "Tigaie". Baza sistemului antroponimic românesc este formată însă din nume de sfinţi, la care se adaugă nume de flori sau ale unor personalităţi şi personaje care au fost reţinute de memoria colectivă. Deşi repertoriul prenumelor este deschis, tradiţia familială impunea reluarea numelor în cadrul neamului, după reguli clare. Astfel, într-o schemă ideală, primul născut, dacă era băiat, prelua numele bunicului patern, iar dacă era fată, numele bunicii materne; următorii copii reluau numele altor rude, unchi sau mătuşi. Frecvent, tatăl transmite numele fiului, şi mama, fiicei. La români, numele este atribuit în cadrul ritual al botezului. Numele de botez poate relua numele naşului sau al naşei, întărind astfel înrudirea. Pînă la botez, perioadă în care era considerat extrem de vulnerabil, copilul purta un alt nume, ţinut secret chiar faţă de mamă. Pentru a nu atrage atenţia duhurilor rău-voitoare, se folosea un nume anodin sau care indica doar momentul naşterii ("Lunilă", "Mercurel"). Alteori era pus la adăpostul unui nume de străin ("Turc"). Pe lîngă funcţia de ordonare în planul social, numele este învestit cu puteri magice, dublează fiinţa, are însuşirea de a intra în dialog cu numinosul, cu lumea celor nevăzute, se credea că poate orienta relaţia cu forţele supranaturale, că modelează destinul. Un nume consolidează sau destabilizează existenţa individului. De aceea, cînd se alegea numele unui copil, se evita reluarea numelui unui frate mort. Dacă într-o familie, copiii se îmbolnăveau şi mureau unul după altul, se putea recurge la mai multe modalităţi de a manipula magic numele, în scopul de a redresa situaţia. Nou-născutului i se dădea numele de Oprea, pentru a stopa şirul acestor morţi premature. Acelaşi nume era folosit şi dacă într-o casă se năşteau copii mult prea des şi numai fete, în speranţa că va fi ultima naştere sau măcar că următorul copil va fi băiat. O altă practică era schimbarea numelui copilului despre care se credea că are puţine şanse de a supravieţui. El putea fi rebotezat printr-o ceremonie sumară de către "naşul din drum" - primul trecător care găsea copilul lăsat în faţa casei -, fie era simulată vînzarea acestuia, pe fereastră, unei femei care avea copii mulţi şi sănătoşi. Pe lîngă funcţia de a masca identitatea copilului şi de a induce în eroare duhurile rele, noul nume, de obicei "Lupu" sau "Ursu", avea rolul de a proteja copilul şi de a îndepărta spiritele malefice, susceptibile de a provoca boala şi moartea. Numele este instrumentat magic şi în alte circumstanţe. Existau practici în care eficacitatea magică este condiţionată de pronunţarea numelui celui căruia îi era destinat ritualul. Este cazul descîntecelor şi al colindelor. Astăzi prenumele nu mai face obiectul atîtor precauţii, superstiţii sau practici magice. A devenit "numele mic". Poate fi însă obiect al mîndriei sau al ruşinii şi dezvăluie la fel de multe lucruri despre noi, ca şi odinioară. Nici acum felul în care folosim prenumele nu este arbitrar. Nu este întîmplător faptul că, avînd un strămoş hispanic, un prieten, pe care îl cheamă Ricardo, şi-a numit băieţii Armando şi Diego. Alţi prieteni şi-au denumit pisica şi fetiţa cu acelaşi nume: Zoe. Nu cred că extravaganţa lor va merge mai departe. Acum au un motan. Îşi doresc şi un băiat, dar am unele bănuieli că nu l-ar boteza Gogu, aşa cum îşi strigă motanul...