Mă învinovățeam că l-am iertat
Odată cu pandemia, peste tot în lume au fost raportate creșteri ale cazurilor de violență domestică. Statisticile nu pot arăta însă întreaga poveste. Textul de mai jos este semnat cu pseudonim și a fost redactat pe baza unui interviu. (Cristina Ștefan)
Nu vreau să-mi aduc aminte ce s-a întîmplat. Tot am impresia că el e undeva aproape.
Nu știe nimeni prin ce-am trecut, nici măcar fiica mea. Chiar dacă am vorbit cu ea la telefon în perioada asta, nu i-am povestit, i-am zis doar: mami, da, sînt cu cineva și mi-e bine. Fata mi-am crescut-o fără ajutorul soțului, el era numai cu băutura, cu jocurile de noroc, lipsea foarte mult de-acasă și nu aducea nici un leu. N-am ascultat-o pe mama. Îi ziceam să nu se mai bage între mine și el. Acum îmi pare rău, după ce-a murit mama am văzut cît de greu este. Din cauza lui m-am îmbolnăvit de depresie. De-aia am hotărît să vin aici, la București, m-am internat la spital să mă tratez. Dar măcar soțul, în optișpe ani, n-a ridicat vreodată palma la mine.
Aici m-am împrietenit cu un bodyguard la un supermarket. Am hotărît să stau la el. I-am povestit că vreau o relație serioasă și de durată. El a acceptat. Nu-l cunoșteam prea bine, dar mi s-a părut un om de încredere. Cîștiga destul de bine ca să ne permitem lucruri. La început, îmi făcea toate poftele, ținea la mine, sau așa mi se părea mie. Apoi a început să fie foarte posesiv, foarte gelos, nu-mi mai dădea voie să ies din casă fără știrea lui. Țipa din diverse motive, de ce mă machiez, de ce mă aranjez așa. A dat în mine. N-am plecat atunci, mi-am zis că poate s-o schimba, dar n-a fost așa. A devenit și mai gelos și mai posesiv. Mă trezeam ba cu pantalonii tăiați, ba cu adidașii rupți, el făcea toate astea. Într-o dimineață, am găsit somnifere în cafea și n-a recunoscut că le-a pus el.
Calvarul a durat trei săptămîni. Nu lucram în perioada aceea pentru că așteptam să intru ca vînzătoare în supermarket-ul unde lucra el și-mi promisese că vorbește pentru mine. Dar văzîndu-i comportamentul am zis gata. Cînd i-am spus că vreau s-o terminăm, a amenințat c-o să mă distrugă, nu m-a lăsat să plec. Teroarea asta a durat vreo trei ore acolo în stradă, unde era supermarket-ul. Am apelat la poliție, altfel n-aveam cum să plec. N-aveam telefon, nu puteam să sun, dar m-a ajutat un prieten care trecea pe-acolo. Mi-a luat și încălțările din picioare, a zis că nu-mi dă nimic, îmi ia totul. Bluza mi-a rupt-o în stradă, nu-i era rușine de nimic. Acolo, lîngă magazin, personalul a văzut tot ce se întîmpla, dar n-a reacționat nimeni. Pînă la urmă a venit poliția, o polițistă a urcat cu mine, m-a ajutat să-mi iau lucrurile din apartament. Chiar m-au ajutat, nici nu mă gîndeam la așa ceva. Eram plină de nervi și mă învinovățeam că sînt atît de proastă, că l-am iertat la început. Am mers la secție, am dat declarație, le-am povestit totul, le-am zis că e foarte violent și că minte. Le-am spus și că n-am unde să stau, m-au trimis la un centru.
Am găsit de muncă la un restaurant și nu știu cum de-a aflat că sînt acolo. A venit și a făcut un circ enorm, de m-au dat ăia afară. Nu m-au crezut că nu mai am nici o relație cu el. Ăsta e bărbatul care m-a terorizat, pe care l-am dus la poliție, le spuneam. Pe mine m-au dat afară și el a stat toată noaptea acolo afară, nici măcar n-au chemat poliția. Am ajuns la alt centru. Dar mi-e frică și-acum să nu mă găsească din nou.
Foto: Irina Munteanu
