Luna şi Pămîntul, lunaticul şi aşezămîntul

Să ne imaginăm că s‑ar putea scrie un tratat de psihiatrie „selenară“. Metodologia ar fi foarte simplă de altfel, maniheistă: cu două categorii de afecţiuni, bolile „pămîntene“ şi cele lunare. Adică sminteli de sorginte terestră şi cele de origine extraterestră, lunară. Şi de aici un întreg univers întunecat, cu vîrcolaci, lupi, vampiri şi alte vietăţi mitice care compun o lume terifiantă şi incomprehensibilă. Şi, neapărat, cu urletele nocturne de rigoare... Ca să „sune adecvat“. În stilul lui Bram Stoker, H.P. Lovecraft, Gustav Meyrink, Stephen King sau R.L. Stine. O lume pe care au încercat să o decodifice, conceptual, istorici ai Evului Mediu precum Carlo Ginzburg, Jean Delumeau sau Jacques le Goff. Şi în acest context apare „prinţul negru“ al deconstrucţiilor răului „metafizic şi social“, nimeni altul decît „eternul şi fascinantul“ Michel Foucault. Şi mai ales deconcertantul Foucault cu a sa istorie paradoxală a nebuniei. 

Cîteva relatări „tehnice“: existau în Franţa, la începutul secolului al XVII‑lea, povesteşte Michel Foucault, nebuni celebri, pe seama cărora publicului, un public cul-tivat, îi plăcea să se amuze; unii, precum Bluet d’Arberes, scriu cărţi ce se publică şi sînt citite ca opere de nebunie. Pînă în jurul lui 1650, cultura occidentală s‑a arătat, în mod particular, os-pitalieră cu aceste forme „exotice“ de experienţă. Lunatici „rafinaţi“. Tot în acest context, Sfîntul Vincent de Paul (1581‑1660) afirma că „pildă ne este Domnul nostru care a vrut să fie înconjurat de lunatici, demonici, nebuni, ispitiţi, posedaţi. Aceşti oameni căzuţi pradă puterilor inumanului formează în jurul celor care reprezintă înţelepciunea eternă, în jurul celui care o încarnează, o perpetuă ocazie de glorificare“. Ideea de a asimila nebunia unei boli – unei „boli mintale“ – este o idee relativ recentă, care nu‑şi va face un loc stabil decît în secolul al XIX‑lea, în psihiatria definită ca ştiinţă şi practică socială. Pînă atunci, experienţa ne-buniei în lumea occidentală era foarte polimorfă. Astfel, pînă în veacul al XVII‑lea, nebunia este experimentată în mod esenţial, în stare li-beră, ca o existenţă insolită. Nebunia circulă, ea face parte din decorul şi din limbajul social comun, chiar dacă nebunul ca atare nu are drep-tul la nici o consideraţie particulară: el este doar un sim-plu purtător al unei enigme antropologice şi teologice pe cît de reduta-bile, pe atît de fascinante. Luna plină, bat‑o vina...

Acelaşi „alchimist ideatic“ Michel Foucault a descris mutaţia profundă ce se produce spre mijlocul secolului al XVII‑lea: universul nebuniei devine un univers al delimitării medicale şi sociale. Astfel, evoluţia medicinei a dat naştere unui proces pe care specialiştii din ştiinţele sociale l‑au denumit medicalizare. Acest proces de medicalizare implică absorbţia unor comportamente şi a unor arii sociale, din ce în ce mai largi, sub jurisdicţia tratamentului biomedical, printr‑o constantă extindere a terminologiei proprii patologiei, cu scopul de a acoperi noi problematici şi noi comportamente.

De fapt, medicalizarea transformă o problemă aflată la nivelul structurii sociale – sărăcia, nebunia etc. – într‑o problemă la nivel de individ, aflată sub control medical. Astfel, în toată Europa se construiesc spre mijlocul secolului al XVII‑lea mari aşezăminte de internare – spitalele generale – care n‑au nici o vocaţie medicală foarte specială şi care primesc, în afară de nebuni, o serie întreagă de indivizi foarte diferiţi unii de alţii, cel puţin după criteriile noastre de percepţie: cerşetori, săraci, invalizi, libertini, bătrîni în mizerie, inşi cu boli lumeşti, taţi de familie risipitori, preoţi exi-laţi, şomeri îndărătnici – pe scurt, toţi cei care, în raport cu ordinea stabilită de raţiune, de mo-rală şi de societate, dau semne de „dereglare“. În spitalele generale intră cel care nu poate sau nu trebuie să facă parte din societate. În Europa occidentală, fiecare mare oraş va avea spitalul său general. Apoi, azilul de nebuni (de alienaţi) se va naşte prin separarea sa de spitalul general. Aici domnea „resocializarea prin muncă“: se toarce, se ţese, se fabrică diverse obiecte ce sînt „aruncate“ pe piaţă, adesea la preţuri de nimic pentru ca beneficiul să permită, cît de cît, funcţionarea spitalului. Dar, aşa cum observa Michel Foucault, obligaţia de a munci are, de asemenea, rolul de sancţiune şi de control moral. În lumea mic‑burgheză, ce tocmai se constituia, viciul major, păcatul prin excelenţă nu mai este orgoliul, şi nici avidi-tatea, ca în Evul Mediu, ci trîndăvia, procrastinarea, pregetarea. Categoria comună care‑i grupează pe toţi rezidenţii case-lor de internare este incapacitatea lor de a lua parte la producţia, circulaţia sau acumularea bogăţiilor, indiferent dacă acest lucru s‑a întîmplat din vina lor sau prin accident. Internarea este legată, în acest context istoric, în originile şi sensul său primor-dial de această restructurare a spaţiului social. 

Ideea, familiară în Evul Mediu, că nebunia poate atinge pe ori-cine îşi pierde orice semnificaţie în epoca Luminilor. Din momentul în care devine obiect al ştiinţei, nebunia se „organizează“ empiric, anamnestic, şi intră într‑un „răstimp de tăcere“ al observaţiei raţionale. Nebunia, înţeleasă ca o constantă antropologică culturală, va ieşi din nou la iveală odată cu dezvoltarea unei discipline analitic introspective şi contextualizante, precum psihanaliza. Sigmund Freud este, într‑adevăr, cel dintîi care va conferi din nou raţiunii şi antitezei ei, prin absenţă, posibilitatea de a comunica în spaţiul „primejdios“ al unui limbaj conceptual comun, fără a renunţa prin aceasta la obiectivul ultim pe care‑l consacră psihanalizei, şi anume primatul raţional al intelectului şi al explicaţiei cauzale supradeterministe.

Fascinaţia pentru „lunatism“ (lunacy) nu s‑a dimininuat însă niciodată în spaţiul anglo‑saxon. Termenul a supravieţuit cu obstinaţie, mai ales în nomenclatura juridică. Termenul generic de Lunacy Act desemna jurisprudenţa legată de implicaţiile medico‑legale ale afecţiunilor psihiatrice. În Anglia, înainte de 1843, legea comună (Common Law) recunoştea cu mare greutate iresponsabilitatea penală a alienatului mintal. Începînd cu secolul al XIII‑lea, existau totuşi cîteva criterii care serveau la verificarea gradului de deficienţă mintală a acuzatului: testul de cunoaştere a conştiinţei actului criminal (knowledge test), testul fiarei sălbatice (wild beast test), testul celor 20 de probe, investigarea intenţiei criminale (mens rea), a stăpînirii voinţei, a influenţei Lunii (alienatul „lunatic“). Exact, tocmai influenţa astrului nostru acompaniator şi „cauzator“ de iraţionalitate.

Şi totuşi, la 5 decembrie 2012 (aşa, în Ajun de Moş Nicolae), o notă de jurisprudenţă a aterizat pe biroul preşedintelui Barack Obama, în care se solicita un singur lucru: eliminarea termenului de lunatic din codul federal american. În sfîrşit, epoca Luminilor a avut cîştig de cauză... etimologică. Cultural, atracţia pentru lumile magice de sorginte selenară pare că mai degrabă se amplifică. Cu lunatici DC Comics, Marvel, Frankenstein, Dracula et co. reloaded...

Şi totuşi, luna plină exercită un efect asupra Pămîntului şi locuitorilor ei? Sigur că da, dar explicaţiile sînt astronomice (nu gastronomice şi nu, nu psihopatologice). În primul rînd, mareele. Victor Hugo, supranumit şi „omul oceanului“, ne‑a lăsat prin Les Travailleurs de la Mer, din 1866, o minunată frescă a insulei Guernesey, răvăşită de intemperiile mareice. 

Şi mai e ceva interesant: savanţii au fost derutaţi de faptul că, în timpul lunii pline, măsurarea distanţei dintre Pămînt şi astrul vecin dă de fiecare dată erori semnificative. Straniu! În 2005, echipa de astronomi condusă de Russet Mcmillan a măsurat distanţa respectivă pornind de la razele laser emise de pe Pămînt în direcţia prismelor retroreflectorizante care au fost lăsate pe suprafaţa Lunii de echipajele Apollo. Razele laser sînt returnate pe Pămînt în acelaşi unghi în care au fost trimise pe Lună. Matematică şi optică precisă. Numai că, în mod misterios, odată ajunse pe Lună, aceste unde dispar cu totul! Exact în faza de lună plină. Este foarte ciudat să emiţi o rază laser care apoi nu mai este reflectată. După care reapare din senin. Cercetătorii au îndreptat razele laser înspre panourile sondelor ruseşti abandonate pe Lună. Cu acelaşi rezultat! Deci prismele reflectorizante puse pe Lună de Buzz Aldrin nu au defecte structurale. Şi atunci ce se întîmplă? O fi de vină praful selenar, adeziv şi încărcat electrostatic? Numai că după ce semnalul dispare, el reapare cu o precizie matematică. Luna plină se produce atunci cînd suprafaţa ei este expusă la maximul radiaţiilor solare. Nu cumva căldura Soarelui activează nişte vieţuitoare care sînt dormante, acolo pe Lună, şi se activează apoi ca nişte „insecte vîrcolaci“ care acoperă prismele? Nici chiar aşa... Explicaţia este foarte simplă: căldura Soarelui deformează prismele reflectorizante, iar razele reflectate se împrăştie neregulat. Cînd se face mai răcoare, lucrurile revin la normal. Aşadar, nici Luna şi nici Pămîntul nu sînt de vină, ci şeful mare, Soarele. Într‑o lume plină de lunatici, în negura timpului, a existat cineva care a pariat pe o stea şi care, după cum spunea egiptologul James Henry Breasted, a conceput lumina conştiinţei istorice şi cauzalitatea universală: nimeni altul decît faraonul monoteist de la Amarna, Akhenaton (1351‑1334 î.e.n.). Faraonul Soarelui... Ştia el ce ştia!

Octavian Buda, medic primar psihiatru şi istoric al medicinei, este profesor şi titularul Catedrei de Istoria Medicinei din cadrul UMF „Carol Davila“ şi fost preşedinte (2015‑2017) al Asociaţiei Europene de Istoria Medicinei şi Sănătăţii. Conduce Societatea Română de Istoria Medicinei din 2022.