Lumea va fi tot mai complicată

1. 2007 simbolizează un proces început cu ani în urmă, cînd liderii UE au acceptat ca România să devină stat membru dacă va îndeplini o serie de condiţii. Prin urmare, 2007 nu trebuie privit în mod izolat. Dar aş mai spune ceva: fără 1989, nu ar fi existat 2007. Trecerea la economia de piaţă şi mersul către o democraţie liberală îşi au originea în prăbuşirea Cortinei de Fier. Apartenenţa la UE poate fi un pariu cîştigător pentru o Românie care a mai trecut prin episoade de modernizare (începînd cu generaţia paşoptistă), încercînd să reducă decalajele faţă de vestul Europei. Deşi UE se confruntă cu dificultăţi majore izvorîte din gestionarea unei complexităţi în creştere - îmbătrînirea demografică, criza statului asistenţial, ascensiunea economică formidabilă a Chinei (mai ales) sau a Indiei, pe fondul noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale -, România poata capitaliza aderarea în folosul ei, prin modernizare instituţională (aici intră funcţionarea statului de drept, a controalelor reciproce instituţionalizate), asimilarea intensă de tehnologii noi, dezvoltarea infrastructurii şi, nu în cele din urmă, investiţii mari în educaţie. Unii amintesc experienţa Irlandei. Ei omit, adesea, să adauge că Irlanda este o ţară mică, unde se vorbeşte engleza, o ţară care a beneficiat de o politică publică deşteaptă la un moment dat... Şi că nu intrarea în UE a înscris-o automat pe magistrală. Spania, după perioada franchistă, este mai aproape de condiţiile structurale ale României. Şi noi avem o economie de scară medie, complexă, plasată într-o extremitate a UE, cu o dualitate proeminentă (urban vs. rural). De aici rezultă nevoia de a valorifica la maximum fondurile europene (domeniu în care Spania a excelat), ca şi o utilizare cît mai chibzuită a bugetului public - ca furnizor de bunuri publice, fără de care chiar funcţionarea sectorului privat este împiedicată. 2. Două decenii înseamnă un orizont de timp ce ar permite eliberarea de ceea ce Françoix Perroux numea emprise de structure (putere a structurii). Dar condiţionările structurale ale României, fie ea în UE, nu sînt uşor de învins. Numai dacă vom investi masiv în educaţie şi infrastructură (autostrăzi, sisteme de irigaţii şi amenjări de teritoriu - inclusiv reforestări -, poduri şi aeroporturi, sisteme de canalizare), ţara va cunoaşte o apropiere vizibilă de ceea ce defineşte Uniunea Europeană. Va trebui să ţinem cont şi de efectele încălzirii globale. Dacă vom menţine un diferenţial de creştere economică de 3-4% anual faţă de media UE, am putea ajunge la aproximativ 60% din media Uniunii (luînd în calcul şi aprecierea leului) în circa un deceniu. Fără derapaje majore pe parcurs, am putea ajunge la un venit/loc de cca 75% din media UE în jurul anului 2025. Alături de investiţii masive în educaţie şi infrastructură, trebuie să rezolvăm/atenuăm cîteva mari probleme de ordin structural, între care: sistemul de pensii, asistenţa medicală, dezechilibrul demografic. Migraţia va continua, ceea ce va accentua o dinamică demografică nefavorabilă şi anomii sociale. Avem nevoie de o politică de asistare a familiei, care să încetinească scăderea populaţiei, de o mai bună integrare socială a cetăţenilor romi. Vor apărea presiuni de imigrare pe fondul îmbătrînirii populaţiei şi al deficitului de forţă de muncă. Va trebui să gestionăm adîncirea unor decalaje între regiuni. Integrarea României în UE are loc într-un context global influenţat tot mai mult de ascensiunea economica a Asiei, de efectele contradictorii ale globalizării. Ţările est-europene nu pot miza prea mult pe salarii inferioare în competiţia cu ţările dezvoltate. Dacă nu vom avea o dinamică a productivităţii corespunzătoare, adoptarea monedei euro va fi sufocantă. Pentru ca România să cîştige pariul modernizării, contează şi ce va face Uniunea în deceniile ce vin. Un exemplu concret: ce s-ar întîmpla dacă, începînd cu 2014, bugetul comunitar ar reduce drastic fondurile pentru agricultură? Analiza poate fi extinsă la ansamblul funcţionării instituţionale şi în materie de reguli (pieţe unice). Trebuie să ştim să ne protejăm interesele înăuntrul unei Uniuni Europene variate şi cu o geometrie variabilă, în creştere; să ştim să ne protejăm într-o lume cu pericole non-convenţionale tot mai diverse, cu un fundamentalism (nu numai religios) şi un naţionalism în resurecţie, cu o proliferare a statelor eşuate şi a armelor de distrugere în masă, cu anarhie şi posibile/probabile conflicte militare legate de controlul asupra resurselor epuizabile (inclusiv apa). Lumea va fi tot mai complicată în deceniile ce vin. Daniel Dăianu este profesor la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti şi preşedinte al Societăţii Române de Economie. Ultima carte publicată: Ce vom fi în Uniune. Pariul modernizării României.