Lucrurile bune, trecute cu vederea

Nu e o chestiune de plăcere morbidă, ci, potrivit specialiștilor, ne stă în fire să ne îndreptăm atenția, cu precădere, înspre știrile negative – este vorba despre un mecanism al creierului, setat anume pentru a ne feri de pericole. Să fii informat asupra unor potențiale agresiuni înseamnă să-ți poți crea, din timp, instrumentele necesare pentru a te apăra. Totuși, uneori, această nevoie de informație poate degenera, știrile negative avînd, la nivel psihologic, un impact mai mare decît este cazul, ceea ce antrenează creierul să rămînă într-o stare de alertă continuă, drept care vom începe nu doar să fim atenți, ci să căutăm și să scotocim după dezastre, ca într-o casă pe care o întorci cu susul în jos ca să găsești un potențial asasin, doar pentru că ai auzit un zgomot. Ajunși în acest punct, ceea ce creierul nostru încearcă să facă, adică să ne apere, se transformă într-o armă pe care ne-o punem singuri la tîmplă. Astăzi, maniei de a căuta dezastre i se spune doomscrolling, deși „boala” e mai veche și a fost diagnosticată prin anii ’60, de către George Gerbner, profesor și cercetător în domeniul comunicării, care a patentat-o sub denumirea de mean world syndrome (sindromul lumii rele) și care o descria ca pe o construcție subiectivă a realității, în care oamenii ajung să perceapă lumea ca pe un loc mai periculos decît este, din cauza expunerii prelungite la știrile negative vehiculate în mass-media. 

În prezentul nostru, în care nu vorbim doar despre mass-media, ci și despre social media, despre un boom informațional bazat pe audiența creată tocmai în jurul mecanismului creierului de a-și concentra atenția asupra potențialelor pericole, fenomenul a căpătat amploare, mai ales în ultimii ani, intensificat fiind de pandemia de COVID-19, alegerile prezidențiale din SUA și războiul din Ucraina, pe lîngă care s-au strecurat și altele, numai bune să întrețină catastrofa generală – protestele în numele lui George Floyd, mișcarea #metoo, scandaluri născute în sînul corectitudinii politice sau derivate din activismul pro-ecologist. Consecințele, la nivel mondial, sînt vizibile: oamenii sînt din ce în ce mai apăsați, mai deconectați de la propria viață și din ce în ce mai conectați la doomscrolling (potrivit datelor unui studiu recent din Franța, 69% din intervievați consideră că anul 2023 va fi încă și mai prost decît 2022). 

O realitate surprinsă și de Pascal Bruckner în recentul său eseu, publicat la Editura Grasset, Le Sacre des pantoufles. Potrivit lui Bruckner, societatea de azi trăiește într-o continuă mefiență în fața binelui și, ce e mai grav, pare că oamenii au depus armele. Ideea care s-a inserat în noi, de ani buni, e că lumea s-a schimbat iremediabil și că toate drumurile duc spre dezastru. Un dezastru pe care îl vedem la televizor și care, chiar dacă nu ne atinge în mod direct, reverberează în viața noastră de zi cu zi, îndeplinind parcă profeția catastrofei. Toate micile obstacole, susține Bruckner, toate micile inconveniente sau neplăceri devin sau pot deveni tragedii. Drept care oamenii s-au retras, preferînd să rămînă în casele lor, deși restricțiile nu mai există, să continue să trăiască în halat și în papuci, să tragă obloanele și să consume știri negative, ca un soi de confirmare a faptului că renunțarea la viața socială este alegerea cea pertinentă.

Este viața noastră personală atît de neagră? Dacă am face acel exercițiu contra pesimismului, inspirat din eseurile de la 1700 ale filosofului german Gottfried Wilhelm von Leibniz, și am lua toate lucrurile bune care ni s-au întîmplat în ultimul an (incluzînd aici și zilele „banale”, cele în care ne-am trezit sănătoși și pe care le-am trăit în modul firesc al vieții noastre), și le-am pune în balanță cu toate cele în care ne-a mers rău (am fost bolnavi, ne-am certat sau cineva apropiat nouă a avut o suferință), cum s-ar înclina talerele? A fost un an bun sau unul prost? Și cum ar fi dacă am continua această relativizare a răului și la nivel macro? Oare toate știrile anunță dezastre? Sau au fost și lucruri bune, pe care le-am trecut cu vederea? Este, de altfel, tema propusă semnatarilor acestui Dosar: în politică, în economie, în medicină și știință, în ecologie, la nivel social și în mass-media, ce anume ne poate da speranța de mai bine?

Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.