Logica bunului-simț
Probabil, cel mai de bun-simț pentru un Dosar despre bunul-simț ar fi să pornim cu definirea sa – însă poate fi prins într-o singură definiție acest întreg univers de calități umane și cutume sociale? Dacă pornim de la înțelesul său cel mai uzual din limba română, acela de politețe via „bune maniere”, vorbim mai degrabă despre însușirea unor norme sociale. Or, cum acestea diferă în funcție de diferite culturi, ba chiar și de vremurile în care trăim, am putea vorbi despre un soi de relativism al bunului-simț.
Căci ceea ce este considerat a fi politicos, de pildă, în Europa, poate fi perceput ca nesimțire într-o țară asiatică, precum primirea unui cadou. La noi, e de bun-simț să-l deschizi în fața celui care ți-l oferă, pe cînd în Japonia acest lucru poate fi o ofensă, fiecare cutumă avînd explicațiile sale adînc înrădăcinate în cultura antropologică și credințele diferitelor popoare. Pe de altă parte, moda bunelor maniere are legătură și cu dezvoltarea tehnologiei – ceea ce ar putea fi o explicație pentru felul cum fiecare generație își blamează tinerii, acuzîndu-i de lipsă de politețe. Bunăoară, să contactezi pe cineva după o anumită oră, fără a avea o urgență reală, era considerat pe vremuri a fi un semn de proastă creștere. Azi însă poți trimite la orice oră un mesaj, de orice natură ar fi acesta, fie pe e-mail, rețele de socializare sau chiar telefon, în virtutea faptului că „nu suni”, ci doar trimiți un mesaj, fără a mai fi considerat un gest deplasat. De altfel, dacă nu cu mult timp în urmă era mai de bonton să dai un telefon în loc să trimiți un mesaj, azi e considerat mai elegant să scrii decît să suni, mesajele fiind percepute a fi mai puțin intruzive.
În ceea ce privește obiceiurile și cutumele sociale, este nu doar o dovadă de bun-simț să ți le însușești cînd te afli într-o altă societate decît cea de care aparții, ci și una care ține de nivelul de inteligență – iar aici, prindem o nouă nuanță a bunului-simț în definirea lui: adaptabilitatea. Totuși, chiar dacă vorbim despre adaptabilitate, „Cînd ești la Roma, poartă-te precum romanii” nu trebuie înțeles în maniera „Cînd trăiești cu măgarii, învață-te să zbieri”, căci a te adapta unor cutume sociale nu înseamnă a renunța la calitățile morale (care nu sînt cotate pe bursa timpului și nu suferă fluctuații în funcție de epocă).
Am auzit, în cîteva rînduri, lamentarea: „Uneori regret că am atîta bun-simț”, spusă cu năduf de cei care văd că tupeul și nesimțirea sînt prețuite în societatea de azi mai abitir decît decența și bunul-simț. Totuși, cei care emit această plîngere cu iz de jind ignoră faptul că tocmai acest regret îi îndepărtează de noțiunea de bun-simț, căci bunul-simț nu invidiază nesimțirea și, de fapt, nu are nici un puseu malign, fiind mai degrabă ancorat în logică. Acea logică potrivit căreia să răspunzi unei violențe cu violență sau unui mitocan cu o mitocănie te-ar face doar să plonjezi inutil într-o hazna, ambalarea într-o dispută care are loc pe niveluri diferite provocînd doar căderea celui aflat la un nivel superior, nicidecum ridicarea celui aflat la nivelul inferior. Iar aici intervine o altă nuanță a bunului-simț – discernămîntul. Să știi pe ce lume te afli, ca să te adaptezi, fără a pica nici în haznaua mitocăniei și nici în capcana glorificării adevărului absolut. Să-ți aloci, cu alte cuvinte, rezerve față de convingerile ferme, personale, dar și ale altora, să fii deschis dialogului și să-ți poți susține punctul de vedere cu argumente solide (nu cu pumnul în masă). Este o atitudine care conferă bunului-simț și nuanța de demnitate.
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune? Pentru că, în afara faptului că bunului-simț nu i se poate reproșa, în mod autentic, nimic și ne ferește de mocirla unui succes derizoriu, poate că este și una dintre cele mai sigure căi către seninătatea mulțumirii de sine.
