Literatura născută din cenzură

Nicolae MANOLESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 876 din 21 - 27 ianuarie 2021
Literatura născută din cenzură jpeg

După abdicarea silită a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, nu mai e loc decît pentru certitudini. Toate îndoielile creatoare dispar. Ca și instituțiile culturale burgheze. Partidul-stat dirijează întreaga viață socială, politică și economică. Religia, morala și cultura sînt aservite ideologic și practic intereselor regimului comunist. În limbajul de astăzi, am putea considera acest regim drept unul fundamentalist, cu precizarea că religia pe care se bazează este una laică: o ideologie politică. E Negrici a vorbit, în cărțile lui, despre „poezia unei religii politice”. Expresia se poate generaliza: toată cultura reflectă o religie politică. Regimurile comuniste sînt cele mai dogmatice din istorie, în plus, nici un altul – nici fundamentalismul catolic din trecut, nici acela islamic din prezent, ca să nu mai vorbim de dictaturile de dreapta din Europa și America de Sud a secolului XX – n-a controlat într-o măsură comparabilă societatea, economia, colectivitățile, instituțiile, legile, ca și indivizii, credințele, gîndirea și intimitatea persoanei. Regimurile comuniste sînt singurele cu adevărat totalitare. Instrumentul principal a fost, în cultură, Cenzura, ca formă de opresiune. O Cenzură de un fel sau altul a existat și înainte. Cînd s-au publicat la noi, după 1989, primele cărți pe această temă, s-a pus accent pe tradiția reprimării libertății de expresie, ceea ce a condus la concluzia că nu e nimic nou sub soare în Cenzura comunistă. În realitate, Cenzura comunistă este una de tip nou, ca să folosim o expresie uzuală din lexicul marxist-leninist. Are cîteva caracteristici pe care merită să le trecem în revistă. Înainte de orice, se înfăptuiește printr-o instituție specializată a partidului-stat. La noi, instituția ia ființă printr-un decret al Consiliului de Miniștri din 1949, sub titulatura Direcția Generală a Tipăriturilor Statului. E de notat că nici acum, nici mai tîrziu, indiferent de înfățișare și subordonare, instituția nu poartă în titulatură cuvîntul Cenzură (ori un sinonim). Va funcționa, sub diverse măști verbale, pe toată durata regimului comunist; paradoxal, și după ce va fi desființată de Ceaușescu în 1977. De regulă, în istorie, procesele contra opiniei au căzut în competența justiției (ecleziastice în Evul Mediu, militare, în timp de război, civile, în democrațiile moderne). Doar regimurile comuniste au inventat un aparat specializat. Și încă îndrituit cu o cenzură totală: aplicată asupra tuturor domeniilor, preventiv sau ulterior, în informație, creație, ca și în difuzarea și interpretarea acestora, la toate nivelurile, tematic, ideatic, stilistic, făcînd din recomandare – obligație, interzicînd, amputînd sau completînd textele, exercitînd cel mai eficient cu putință control asupra opiniei publice și private. Nimic asemănător în toată istoria. Cenzura comunistă a fost o veritabilă industrie de control, aservire și manipulare a ideilor oamenilor. Cenzura ecleziastică ori cenzura morală (adesea legate) se mulțumeau să interzică doar ce nu corespundea dogmei ori codului. Exceptînd perioada Inchiziției, pedepsele aplicate au fost aproape mereu simbolice. Cenzura comunistă se mai distinge de toate înaintașele ei și prin caracterul instituțional pervers. Nu baza ideologică este esențială, cum par să creadă majoritatea analiștilor. În definitiv, religioasă, morală, orice Cenzură stă pe o ideologie. Iar ideologia conține mereu un sîmbure de iraționalitate, fie că e vorba de convingeri religioase, de coduri de comportare ori de un corpus filozofic. Materialismul dialectic și istoric (...) e tot așa de puțin rațional, deși se pretinde o filozofie și o sociologie, ca orice credință de natură religioasă. O gîndire dogmatică este aproape același lucru, indiferent de natura dogmatismului. De altfel, teleologia marxistă (paradisul comunist) are o esență tot așa de inanalizabilă ca și pariul creștin pe viața de apoi sau ca acela al fundamentaliștilor islamici pe sacrificiul individual suprem. În definitiv, paradisul social comunist, florile Răului și cele 40 de fecioare țin de o utopie asemănătoare. În România se poate lesne observa în evoluția Cenzurii comuniste evaporarea treptată a temeiului ideologic inițial.

Există două epoci distincte, sub acest raport. Vreme de un deceniu și jumătate, după 1949, a funcționat o Cenzură ideologică strictă și conformă nomenclatorului marxist-leninist de idei și valori. Această ideologie pornea din materialismul dialectic marxist, îmbogățit cu achizițiile leniniste despre revoluție și stat, și cu cele staliniste despre internaționalismul proletar. Ceea ce era permis, ori mai cu seamă recomandabil, ca și ceea ce era interzis nu se preta la nici un echivoc. După un scurt interval de relaxare, între 1965 și 1971, mai degrabă în contextul trecerii ștafetei politice pe plan intern de la o generație la alta decît ca urmare a destalinizării inițiate de Hrușciov în întreg lagărul estic, Cenzura ultimelor două decenii de comunism românesc se vede lipsită tocmai de criteriul dogmatic. Cînd național-comunismul a înlocuit sovietismul, Cenzurii i-a fugit pămîntul de sub picioare. Național-comunismul n-a mai avut (nu putea avea!) un set riguros de principii, adică o dogmă comparabilă cu aceea marxist-leninistă, era contradictoriu în esență și ambiguu în formulări. Cenzura de după 1971 nici n-a mai vizat în mod sistematic și neechivoc ideile și conținuturile, ci, mai curînd, accidental și confuz, exprimările, cuvintele, imaginile. Dacă exceptăm ateismul și pudibonderia etică, nu-i mai rămîn Cenzurii din epoca lui Ceaușescu, în comun cu aceea din epoca lui Dej, decît o jumătate de duzină de clișee devalorizate de inflația ideologică. Trebuie spus însă că din cele două Cenzuri au rezultat două literaturi: una realist-socialistă, deplin aservită, conformistă și aproape nulă ca valoare artistică, creatoare doar în planul falsificării realității și istoriei, și una tolerată, mai puțin de voie decît de nevoie, adesea valoroasă artistic și, dacă niciodată complet liberă, destul de critică la adresa realităților. Pe cea dintîi, riguroasa Cenzură ideologică a anilor 1950 a silit-o să fie un instrument în mîna puterii politice, să nu aibă personalitate și relief artistic, demagogică sau de-a binelea mincinoasă. Excepțiile, foarte puține, confirmă regula. Cea de-a doua este și ea rodul Cenzurii, dar nu în mod pasiv, ca urmare a îngăduinței mai mari sau a diminuării dogmatismului. E vorba mai curînd de o literatură care a găsit mijloacele potrivite pentru a contracara Cenzura. În unele privințe, nu este exagerat să considerăm romanele, poeziile, teatrul, critica, eseul din decenile 7-9 ale secolului XX un gen literar nou. Necunoscut înainte, acest organism amfibiu a reușit să recondiționeze forme de expresie anterioare ori chiar să dea naștere unora noi, cele mai multe de tip indirect și insidios, cum ar fi aluzia, intertextul, sugestia, alegoria esopică, parabola, precum și unor noi moduri de lectură. Proteică și cameleonică, avînd, ca Ianus, două fețe, această literatură pune astăzi o mare problemă: ea a avut, în chipul cel mai inextricabil, doi autori: unul, romancier, poet sau dramaturg, celălalt, cititorul, criticul, interpretul. Cenzura a făcut din ea rodul colaborării dintre ei. Altfel spus, doar citită într-un anumit cod, de către cititorul contemporan, ea își dezvăluia pe de-a-ntregul înțelesul. E o întrebare: ce se va alege de toată această literatură cînd va dispărea cititorul ei avizat din anii 1960-1980?  

(fragment din capitolul „Un lustru de tranziție. Realismul-socialist“, din Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Cartea Românească, 2019)  

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Șoferii de mașini electrice plătesc sume astronomice pentru înlocuirea anvelopelor. „Nu mi-a venit să cred când mi s-a spus că trebuie să le înlocuiesc“
Cumpărătorii de mașini electrice ar trebui să fie conștienți de costurile „astronomice” necesare pentru înlocuirea regulată a anvelopelor cu durată scurtă de viață, au avertizat proprietarii.
image
Ce pensionari nu vor avea pensii majorate din septembrie. Casa de Pensii: sunt un milion de persoane
Șeful Casei Naționale de Pensii Publice, Daniel Baciu, a făcut o serie de precizări privind recalcularea pensiilor, precizând că 1 milion de pensionari nu vor beneficia de majorare.
image

HIstoria.ro

image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.