Limba şi istoria nu sînt de ajuns

"Dosarul Moldova" este un eşec pentru România. De la entuziasmul plin de speranţe al anilor '90, la bilanţul nesemnificativ de azi este un pas mare, care a fost făcut cu nepermisă uşurinţă. Politica românească faţă de Republica Moldova a fost construită pe ideea recuperării Basarabiei ca teritoriu românesc. Această ideologie, populară în România, a fost promovată indirect la nivelul politicii de stat (deoarece conjunctura internaţională nu o permitea altfel), prin menţinerea ca obiectiv al politicii externe a dezavuării tratatului Ribbentrop-Molotov în relaţia cu Rusia şi, direct, prin susţinerea politică explicită a partidului unionist din Moldova (PPCD) - chiar dacă această susţinere a fost oscilantă. Dar amintita ideologie românească afecta interesele atît ale clasei politice moldoveneşti, cît şi ale populaţiei: pentru politicienii moldoveni, succesul pretenţiilor româneşti echivala cu pierderea puterii, iar pentru populaţie însemna acceptarea unui statut oarecum inferior. Politicienii de la Bucureşti au ignorat faptul că amintirea administraţiei româneşti a Basarabiei din perioada interbelică era negativă în rîndul populaţiei basarabene (inclusiv în cea românească). Adoptarea la modul oficios a unei ideologii de tip România Mare a adus România în poziţia de a fi - alături de Rusia şi Ucraina - un pretendent la dominaţia politică asupra Moldovei, cu slăbiciunea, esenţială, că dintre aceste trei state, România era singurul care pretindea doar "să ia" de la această Moldovă - suveranitatea, dar nu avea nimic de oferit în schimb (în condiţiile în care Rusia oferea resurse energetice, iar Ucraina - o posibilă suveranitate asupra Transnistriei). Statul român a încercat să forţeze recunoaşterea internaţională a intereselor sale în Republica Moldova, cu prilejul conflictului transnistrean - acordînd asistenţă militară Chişinăului (dar insuficientă şi slab susţinută diplomatic) şi încercînd să devină unul dintre garanţii procesului de pace. Eşecul previzibil al unei asemenea încercări nu a făcut decît să afecteze relaţiile României cu Republica Moldova (precum şi relaţiile cu Rusia şi Ucraina). Singura cale în care România mai conservă un mod de a "reintra" cu Moldova într-o relaţie avantajoasă este acela de a fi un "catalizator" pentru relaţia Republica Moldova - Uniunea Europeană. Aderarea la UE modifică raporturile dintre România şi Republica Moldova (în acelaşi fel în care s-au modificat raporturile dintre Ungaria şi România). România nu ar mai putea revendica unificarea cu Basarabia altfel decît în cadrul şi prin intermediul UE. În felul acesta se elimină una dintre cele mai mari piedici, în primul rînd de natură psihologică, în apropierea dintre cele două ţări. În acelaşi timp, a avut loc o cotitură politică esenţială în Republica Moldova: aderarea la UE a devenit un obiectiv politic strategic al conducerii de la Chişinău. NU cred că acest obiectiv este conjunctural. El are două baze puternice: (1) evoluţiile raporturilor de forţe dintre UE/ SUA şi Rusia şi (2) populaţia Republicii Moldova, care este mai "integrată" în UE decît conducerea politică a ţării (25% din populaţia activă a Moldovei lucrează în străinătate, cei mai mulţi în UE!). Trebuie să depăşim superstiţiile ideologice: limba comună şi istoria comună NU reprezintă o bază suficientă pentru relaţiile româno-basarabene; ajutoarele conjuncturale acordate Moldovei NU au avut şi nu au un rol semnificativ. Moldova dintre Prut şi Nistru trebuie tratată acum nu ca un obiectiv naţional - acela de a da satisfacţie unei ideologii naţionaliste autohtone - ci ca un obiectiv internaţional - acela de a juca un rol strategic în expansiunea spre Est a UE/ SUA. Primul obiectiv strategic al României în regiune constă în construirea unei infrastructuri româneşti în Republica Moldova în: a) Transporturi (autostrăzi, căi ferate şi aeriene, conducte, transport de curent electric, curăţirea Prutului pentru a deveni navigabil); b) Finanţe (sucursale bancare în Moldova; sisteme de credite şi de asigurare). Colaborarea economică România - Republica Moldova a fost, pînă acum, lăsată la dispoziţia societăţilor din judeţele româneşti limitrofe Prutului. Nu a existat niciodată o strategie naţională a pătrunderii în Republica Moldova, iar încercările care s-au făcut nu au fost coordonate, au fost haotice şi izolate, ezitante şi neconvingătoare. c) Cultură. Prezenţa culturală a României în Republica Moldova este nesemnificativă (nu avem nici măcar un centru cultural la Chişinău). Cu toate acestea, există o oportunitate excepţională - nevoia de legitimitate culturală de tip occidental a elitelor politice, culturale şi economice ale Moldovei. Bucureştii (Cluj-Napoca, Iaşi etc.) pot juca faţă de Chişinău rolul pe care oraşe din centrul şi vestul Europei (Budapesta, Viena, Berlinul, Parisul etc.) l-au jucat, pe parcursul istoriei, pentru elitele româneşti. Pentru toate acestea, România trebuie să depăşească discursul retoric cu privire la Moldova de dincolo de Prut şi să înlocuiască podurile de flori cu punţi autentice. Victor Babiuc a fost ministru al Apărării Naţionale (1996-1998), iar în prezent este preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie. * "În octombrie, gîndurile multor coreeni, aşa-numiţii Ťorfani ai războiului rece», care trăiesc în singura naţiune divizată existentă în acest moment în lume, s-au îndreptat spre unificarea Germaniei." (Lee Hae-Young, Korea Focus, preluat de Ziua, 13 ianuarie 2006)