Limbă naţională şi spirit public

În spaţiul public al ultimilor 25 de ani este exprimată frecvent îngrijorarea privitoare la starea şi soarta limbii române. Cei preocupaţi de această problemă sînt mai ales intelectuali umanişti şi, uneori, chiar lingvişti. Ei atrag atenţia că limba română este ameninţată în fiinţa ei şi că, în consecinţă, viitorul ei nu poate fi decît sumbru.

Aceste îngrijorări definesc în fond o manifestare a sentimentului patriotic, aşa cum acest sentiment este înţeles de foarte mulţi dintre noi. Însă tocmai faptul că această îngrijorare a căpătat aspectul unei atitudini publice dominante îndeamnă la o discuţie mai detaliată. Este ceea ce îmi propun să fac în rîndurile care urmează.

Pentru a fi complet clar, trebuie să precizez că îngrijorarea descrisă mai sus mi se pare greşit orientată. Ea provine de fapt dintr-o confuzie făcută între limbă naţională şi spirit public. Voi argumenta, de aceea, că nu limba naţională trebuie să fie obiectul îngrijorărilor, ci spiritul public ce se manifestă prin limba naţională. Prin spirit public am să înţeleg aici ceva foarte simplificat, deşi termenul are deja (şi merită să aibă şi în continuare) o analiză sociologică serioasă. Consider, aşadar, că spiritul public (în partea care ne interesează aici) este totalitatea manifestărilor comunicaţionale din sfera nonprivată. Aceste manifestări răspund unor nevoi de comunicare şi se realizează conform anumitor norme convenţionale.

Ce provoacă, prin urmare, neliniştea legată de starea actuală şi de soarta limbii române? Din cîte am putut să-mi dau seama, sînt trei motive principale în acest sens: numărul mare de cuvinte străine (mai ales anglicisme) prezente în limba de azi, numărul mare de greşeli de exprimare şi dominaţia accentuată a exprimării vulgare şi (chiar) obscene. Voi argumenta că nici unul dintre aceste fenomene nu are consecinţe devastatoare asupra fiinţei sau destinului limbii, dar că, în schimb, ele marchează spiritul public al României contemporane.

Indiscutabil, în exprimarea de azi se folosesc multe cuvinte noi (de origine engleză, în primul rînd). Cuvintele noi nu au afectat însă niciodată, prin ele însele, esenţa unei limbi. Limbile vii preiau cuvinte străine printr-un proces natural. Numai o limbă moartă rămîne neafectată de acest proces. Din acest punct de vedere foarte general, nu avem aşadar nici un motiv de îngrijorare.

Desigur însă – mi se va replica – nu acesta este fenomenul care provoacă nelinişte; neliniştitoare sînt proporţia şi viteza cu care vocabularul limbii române actuale se încarcă de anglicisme. Mai ales unele dintre ele nu par a fi de vreo utilitate, căci exprimă noţiuni exprimate de cuvinte deja existente în română; de ce, de exemplu, să zici target sau a targ(h)eta, cînd ai deja ţintă şi a ţinti; de ce să spui a se focusa dacă tot îl ai pe a se concentra? E clar – spune raţionamentul implicit al celor îngrijoraţi – că procedînd astfel contribuim la pierderea identităţii limbii române, care din română va ajunge curînd... „romgleză“.

Nu. Nu e clar deloc că acest pericol există. Iar argumentele contra sînt importante. Voi selecta din aceste argumente (sînt cel puţin trei) unul singur care mi se pare foarte convingător. El vine din morfologie. Neliniştea că prin împrumuturi masive (acum, din engleză) se modifică identitatea limbii române nu ţine seama de următorul fapt fundamental: atunci cînd un cuvînt pătrunde în limbă, anumite reţele de forţe se pun în mişcare. Reţelele acestea au rolul de a asimila cuvîntul nou venit. Ele sînt reţele de flexiune, aşadar morfologice. Datorită acţiunii lor, cuvîntul nou adoptat dobîndeşte o nouă identitate. Iată, de exemplu, verbul „a scana“ care provine din to scan. Nu e o banalitate să spunem că în română acest verb nu mai are în comun cu originalul din engleză decît rădăcina. „A scana“ a căpătat identitate lingvistică românească datorită conjugării sale: el s-a încadrat în conjugarea întîi, forma slabă („scanez“, „scanezi“ etc). Un alt exemplu: to share (a împărţi cu cineva ceva, a avea în comun ceva), adoptat în jargonul de comunicare electronică (mai ales de către tineri), a dobîndit şi el o nouă identitate în română. Prin activarea reţelelor de flexiune de care am vorbit, share a devenit „a şerui“ (forma scrisă e probabil mai puţin folosită decît cea rostită). Sentimentele estetice ale unor vorbitori pot fi, desigur, ofensate de asemenea apariţii. Dar nu aici e problema. Aspectul relevant pentru identitatea limbii este că acest verb este asimilat acum, prin conjugarea sa, morfologiei unor verbe foarte vechi („a birui“, de pildă), iar prin forma slabă a conjugării a patra este asimilat altor verbe la fel de vechi („a stărui“). Întrebare: se gîndeşte cineva să conteste că „a birui“ (din maghiară) şi „a stărui“ (din bulgară) sînt verbe româneşti?!

Dacă limba română nu este afectată în fiinţa ei de numărul mare al anglicismelor, spiritul public, totuşi, este afectat în mod sigur. Şi este afectat pînă la punctul în care anglomania lingvistică devine una din trăsăturile lui definitorii. Într-adevăr, trăim azi o perioadă de intensă şi frapantă anglomanie. Nu voi cîntări aici cît din această atitudine este motivată şi cît e doar modă. Mă limitez doar la a observa că spiritul public e pretutindeni şi mereu supus modelor. Iar reacţiile la mode sînt diverse. Îngrijorările sînt una dintre aceste reacţii posibile.  

Să examinăm acum potenţialul de nelinişte al observaţiei că limba vorbită astăzi în sfera publică e plină de greşeli. Constatăm cu această ocazie că îngrijorarea se manifestă sub o formă nouă: o limbă vorbită cu greşeli devine cu timpul o limbă „stricată“. Prin urmare, româna e pîndită de încă un pericol: deteriorarea ei sub raportul corectitudinii.

Cine îşi face asemenea griji nu spune de regulă cum e totuşi cu putinţă ca româna să se transforme cu încetul într-o limbă agramată. Am auzit însă cîndva argumentarea unui respectabil literat în această chestiune. Dacă greşelile se perpetuează prin mass-media – spunea persoana în cauză –, ele se vor instala în limbă, deoarece vorbirea din mass-media poate fi uşor invocată drept model. Nu neg că s-ar putea întîmpla uneori şi aşa. Dar aceasta este departe de a fi o regulă. Dimpotrivă chiar, există emisiuni consacrate cultivării limbii care pornesc tocmai de la greşelile făcute în audio-vizual. Iar acesta nu e singurul contraargument. Înşelaţi de greşeli pot fi doar aceia care au o precară instrucţie de română literară. Au dispărut însă cu totul oamenii instruiţi şi cu simţul limbii literare din ţara asta? Au încetat instituţiile normative ale limbii să funcţioneze? Nu s-a întîmplat niciodată, după cunoştinţa mea, ca limba literară a unei naţiuni să fie distrusă de agramaţi şi agramatisme. De ce am crede atunci că tocmai cu limba română se va întîmpla acest lucru? 

Din nou însă, dacă este adevărat că agramatismul nu joacă un rol esenţial pentru soarta unei limbi, nu este mai puţin adevărat că el este un fenomen social. Este el definitoriu pentru spiritul public al României postcomuniste? Greu de spus, dar e cert că el reprezintă o tendinţă vizibilă. Şi iată ce mi se pare rău, din acest punct de vedere: începe să dispară jena de a fi agramat şi în cele din urmă şi conştiinţa însăşi a agramatismului. Aceasta mi se pare a fi o trăsătură caracteristică a spiritului public de azi. Şi adaug faptul că e vorba de o trăsătură nocivă, pentru că ea mărturiseşte pierderea unei valori de civilitate: exprimarea corectă. Evident, nu limba română e responsabilă pentru această situaţie, ci nonşalanţa cu care ne debarasăm de o valoare. 

În aceeaşi lumină trebuie înţeles şi ultimul motiv de îngrijorare, vulgaritatea de limbaj, dominantă în audio-vizual. Sînt de acord cu cei care acuză această tendinţă, dar nu pot fi de acord că vulgaritatea este un pericol pentru limba română. Ea este un pericol pentru buna-cuviinţă, adică pentru o altă valoare a spiritului public. Fiecare limbă naţională are de fapt variantele ei vulgare. Împotriva acestora nu se poate lupta, şi ar fi şi fără sens să o faci. Un alt lucru este rău: ca aceste variante vulgare să pătrundă în mass-media şi să devină norma discursului acolo. La noi, cu puţine excepţii tocmai acest lucru se întîmplă. Politicieni, ziarişti, vedete din lumea spectacolelor, sportivi, oameni de afaceri au contribuit, prin lipsa lor de educaţie (nu doar lingvistică), la eliminarea bunei-cuviinţe din comunicare. În cele mai multe cazuri, oamenii de bun-simţ nu mai au ce să caute în audio-vizual. Şi nici nu sînt chemaţi acolo. În această privinţă, nu am cum să nu observ că realizatorii de emisiuni aplică, în numele audienţei, o contraselecţie sistematică, invitînd în platouri rebuturi ale civilizaţiei. Dar dacă mă veţi întreba acum ce legătură are acest fenomen cu starea limbii române, voi răspunde: nici una. Cine îşi imaginează aşadar că prin accesul în audio-vizual al „discursului de cartier“ limba română are de suferit face o (altă) confuzie între limbă şi spirit public. Căci nu e adevărat că aceia care sînt în mod natural vulgari în exprimare compromit limba română. Se compromit pe ei înşişi şi compromit postul la care vorbesc, inducînd totodată un anumit specific în spiritul public.

Un cuvînt de încheiere, acum, la tot ceea ce am argumentat aici. Probabil că ar fi mai eficient să ne convertim îngrijorările legate de fiinţa şi destinul limbii române în îngrijorări legate de manifestările spiritului public subîntinse de limba naţională. Eficienţa o înţeleg în sensul următor. Dacă sîntem preocupaţi de limba naţională, nu rămînem decît cu un sentiment neputincios de revoltă faţă de ceea ce se întîmplă, deoarece limba nu o putem apăra aşa cum am vrea noi. Dacă însă sîntem conştienţi că revolta şi îngrijorarea sînt cauzate de manifestări ale spiritului public (romgleza, agramatismul, obscenitatea), aceasta ne-ar putea mobiliza să acţionăm civic. Căci aceste manifestări sînt susţinute de entităţi concrete (indivizi, grupuri, instituţii), asupra cărora putem să exercităm presiune. Ce-i drept, şi în licărirea aceasta de speranţă există un motiv de scepticism: mobilizarea civică e ea însăşi o valoare a spiritului public. E ea şi o valoare a spiritului public al României contemporane?

Emil Ionescu este profesor de lingvistică generală la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Cel mai recent volum publicat: Limba română. Perspective actuale (Polirom, 2013).

Foto: D. Sane