Like-ologie dilematică

Sînt o struțo-cămilă în comunitățile online. Interacțiunea noastră cu lumea de azi fiind  profund mediată de tehnologie, postez și eu din cînd în cînd pe Facebook, mai ales mici promo-uri personale cu ce mai fac. Am învățat să îmi pun cîte un story, urmăresc una-alta pe Instagram, ascult unele podcast-uri sau cărți audio pe Voxa. În cultura Internetului sînt mai curînd un lurker – navighez, observ, zapez, scrolez, tăguiesc rar. Nu intru în polemici, nu comentez politică, am dimensiunea faptului că sînt într-o bulă virtuală și nu cred în clicktivism. Like-urile fac însă parte și din viața mea digitală, așa puțină cît este ea. Chiar înainte de a primi telefonul de la Adina pentru contribuție la numărul din Dilema veche am pus o postare despre festivalul FILIT și ce am făcut pe acolo. 101 au citit (cred). Sincer, am intrat un pic și pe listă să văd cine (oare de ce?) și am scanat inimioarele sau comentariile primite. Pînă la acel moment, dădusem deja like-uri pe Facebook la un video cu tehnici inedite de a înnoda o eșarfă, la altul cu solistul Dan de la Imagine Dragon, la un apel umanitar în care se spunea că fiecare apreciere se transformă în ceva bani, la ceva clipuri cu animăluțe simpatice. Nu am dat like la poze comparative cu femeie celebre la 20 ani vs. 70 de ani și nici la solul Simonei Biles pe care deja îl primisem de zeci de ori. 

Încerc să nu cad în capcana anxietății modernismului de început de secol XX care privea  critic noile tehnologii ale vremii și lumea de tip simulacru în care hiperrealul devine mai real decît realul (Baudrillard). Sînt mai curînd de partea lui McLuhan, Latour și a „follower-ilor” lor. Consider că noile tehnologii nu sînt obiecte statice, fiind într-o permanentă schimbare în funcție de acțiunile și contextele digitale și extradigitale. Ele sînt o forță benignă, într-o dinamică firească și permanentă care creează desigur și disconfort, sentimente de respingere sau teamă. În loc să repet și eu tema cu „tehnologiile nu sînt nici bune nici rele, fac ce le spunem noi să facă” sau, la cealaltă extremă, „tehnologiile au luat-o razna, sînt autonome și se dezvoltă haotic, cum vor ele”, prefer și rezonez teoretic cu o cale de mijloc: noi șitehnologiile, noi împreună cu ele sîntem co-creatorii lumilor în care trăim. 

Din această perspectivă socio-materialistă de lucru în echipă a oamenilor cu tehnologia mă uit la mine și la butonul meu de like. Facem lucruri împreună, nu separat. Împreună sîntem creatorii unei adevărate culturi digitale a metricii. Ne monitorizăm și măsurăm pașii făcuți, ritmul cardiac, caloriile sau paharele de apă consumate, orele de somn și numărul de urmăritori de pe rețelele sociale. Apropo de cuantificarea aprecierilor primite, specialiștii vorbesc de statistici ale vanității. Cam asta și sînt. Contabilizăm cine „ne place” și ne considerăm sau nu populari, cine ne urmărește, ne comparăm cu alții la numărul de like-uri, accesări, comentarii, ne simțim bine (împliniți?) dacă cifrele sînt mari și sîntem prost dispuși (specialiștii vorbesc chiar de anxietăți, depresii, stimă de sine scăzută) dacă cifrele sînt mici. Intuim (ceea ce studiile arată, de fapt) că un comentariu sau o distribuire la o postare a noastră valorează mai mult decît un like, așa că ne evaluăm vizibilitatea, notorietatea, popularitatea cuantificînd și aceste aspecte.

Dăm și primim like-uri din cele mai diverse motive. Avem like oportunist, de fațadă (dau like că trebuie – fiind o postare de la șefi, familie), like de milă (nimeni nu a dat like și am simțit nevoia să dau eu unul), like pragmatic (dau like ca să primesc un cupon de reducere), like de contagiune (este like-ul leneșului cognitiv – am văzut că mulți prieteni de ai mei au dat like și fac și eu ca ei din spirit de turmă), like de prietenie (îmi rog prietenii să dea like la o pagină), like de reciprocitate (am dat like pentru că de obicei și el/ea dă like la postările mele), like de solidaritate (un mod de a-mi arăta empatia virtuală față de diverse situații și cauze), like de rutină (pur și simplu, dau click pe buton din obișnuință), like cu caracter referențial, un fel de like semn de carte (dau like pentru că este vorba de o informație utilă), like de bun-venit (ești nou în bulă și simt nevoia să îți urez „bine ai venit“), like instrumental (dau like în ideea că poate o să îmi fie de folos gestul), like de mentenanță (dau like doar ca să întrețin relația de comunicare), like de superstiție (dau likepentru că postarea spune că dacă nu trimit mai departe se rupe lanțul vindecării). Avem de asemenea și auto-like (servicii virtuale la care poți apela, un fel de piață neagră, prin intermediul cărora îți poți cumpăra like-uri – sigur, cu riscul ca multe dintre ele să fie false, provenind de la conturi false). Astea ar fi like-uri narcisistice.

Există un vocabular complex al aprecierilor virtuale, parte a unei etichete a comunicării virtuale (netichetă) deja consemnată de specialiști. Dacă ții butonul de like apăsat mai mult îți apar alte opțiuni complementare pictogramei consacrate (în paranteză fie spus, nu în toate culturile acest gest cu degetul ridicat are conotația de apreciere!) de tipul unor emoticoane ce sugerează rîs, uimire, tristețe, grijă, furie. Pe aplicația de dating Tinder, like-ul echivalează cu o glisare către dreapta. Nimic nou sub soare. Dacă pe vremuri evantaiul era „aplicația” prin care comunicai un interes pentru cineva – evantaiul întredeschis pus pe obrazul drept însemna acceptarea demarării unui flirt –, acum o glisare digitală, tot spre dreapta, deschide drumul unui posibil flirt. 

Și uite așa, like din like, glisare din glisare, inimioară cu inimioară se face (adică noi și tehnologia facem) profilul tău virtual. Dînd acces lumii la emoțiile tale (asta dacă considerăm că like = emoție, sentiment?), la preferințele tale față de diverși alți oameni și diverse teme îți construiești, asumat sau nu, amprenta digitală. O amprentă pe care Cambridge Analytica, dacă ar mai exista, ar adăuga-o la activele ei digitale, ți-ar putea prezice personalitatea și astfel ți-ar influența subtil opțiunea de vot. O amprentă pe baza căreia te trezești cu un anumit tip de reclame pe paginile deschise, primești postări și cereri de prietenie de la un anumit tip de utilizatori etc. Ai oare control asupra propriilor tale like-uri? Este această formă de comunicare protejată în lumea virtuală? Cine are acces la like-urile tale? Sînt algoritmii din spatele monitorizării și cuantificării neutri sau alimentarea lor cu like-urile tale și ale multor altora facilitează preziceri despre rasa, genul, orientarea sexuală, vîrsta ta și ajută pe unii economic, pe alții ideologic?

Creat inițial pentru a permite utilizatorilor să își exprime aprecierile pozitive asupra unor conținuturi ale postărilor, butonul este folosit de fapt pentru o diversitate de scopuri economice, simbolice, culturale. Îl folosim pentru ceea ce numea Goffman managementul impresiilor (parte din efortul de face-work), pentru construcția identității și menținerea legăturilor sociale virtuale, din nevoia de atenție, vizibilitate, notorietate, ca mijloc de flirt sau, pur și simplu, ca pe un medicament – un fel de drog care, arată studiile, crește dopamina în organism. 

Acum, că am depășit numărul de semne cerute pentru articol, pun punct și mă întreb: câte like-uri sau comentarii voi avea la acest articol? De care like-uri? De la cine? Știți ce – mai bine... „like me not” (sîc, nu există buton pentru așa ceva!) și vedeți-vă un pic și de viața offline atît de bulversată în ultima vreme.

Laura Grünberg este sociolog (prof. la Universitatea din București) și scriitoare.