"Liceenii" și liceenii

Publicat în Dilema Veche nr. 1000 din 8 iunie – 14 iunie 2023
image

Gabriel García Márquez începea cartea sa de amintiri, intitulată A trăi pentru a-ți povesti viața, cu o frază care întărește titlul: „Viața nu este ceea ce un om a trăit, ci ceea ce își amintește și, mai precis, cum anume își amintește pentru a o povesti”. Că viețile noastre nu se confundă cu biografiile noastre, știam deja. Viețile sînt ceea ce ne amintim că am trăit, nu ceea ce am trăit. Genialul sud-american, însă, face un pas mai departe. Amintirea, la rîndul ei, nu are rost dacă nu există pentru a fi povestită. Una e să-ți amintești, alta e să-ți amintești în acel fel aparte care face amintirea povestibilă (iată, am inventat un cuvînt!). Márquez zice că nici chiar ceea ce ne amintim că am trăit nu e viața noastră, ci ceea ce ne amintim spre a povesti. Ei, dacă așa stau lucrurile, atunci trebuie să recunoaștem că viețile noastre sînt la oarecare distanță de ceea ce am trăit, de fapt. Și, mai ales, că viețile noastre sînt cu totul altceva decît viețile celor cu care am trăit împreună ceea ce ne amintim. Spre a povesti, desigur.

Încep așa, cu un fel de precauție. Nu vreau să fiu, totuși, singur în amintirile mele. Vreau să cred – de fapt, am nevoie de asta – că măcar timpurile pe care le-am trăit, socotite pe perioade mai lungi, mi le amintesc împreună cu cei de vîrsta mea și le povestim împreună.

Anii mei de liceu au curs între 1983 și 1987. Firește, am mii de amintiri. Firește, toate plăcute. Firește, sînt nostalgic. Am fost mereu un tip sociabil, am funcționat mereu împreună cu grupul meu, fie el mare sau mic. Doar că acum, cînd văd ce-și amintesc cei cu care am trăit acei ani, oameni de aceeași generație, colegii mei, sînt perplex. Iată, de pildă, mă uimește să văd că în absolut toate petrecerile „de revedere” ale celor care au trecut prin liceu în acei ani, unul dintre momentele de maximă nostalgie, care reunește promoția, este reamintirea filmului Liceenii. Cu tot cu acel cîntec. Mai ales cu acel cîntec.

Pentru cei care nu știu, un pic de context. În ultimul deceniu comunist, au apărut în rafală cîteva filme despre adolescenți: Declarație de dragoste (1985), Liceenii (1986), Al patrulea gard lîngă debarcader (1986), Extemporal la dirigenție(1987) și altele, pe care nu mi le mai amintesc acum. De ce se hotărîse aparatul de propagandă să facă filme cu liceeni, nu știu. O să spună asta, sper, istoricii genului. Fapt este că aceste filme, toate, erau false, pe lîngă că erau proaste din toate punctele de vedere. Minciuni de la cap la coadă. Dar nu minciuni frumoase, nu minciuni dintre cele care te fac să visezi, cu care evadezi dintr-o realitate sumbră, nici vorbă! În filmele acestea erau minciuni din acelea de la plictisitoarele ședințe UTC, minciuni dintre acelea în care nu credea nimeni, minciuni dintre cele pe care trebuia să le spui și, odată ce le spuneai, era ca și cum nu fuseseră spuse. Viețile noastre, în liceele timpului, n-aveau nici o legătură cu ce se vede în acele filme. Zilele curgeau altfel, noi între noi vorbeam altfel decît vorbesc personajele din film, relaționam altfel, profesorii, la rîndul lor, erau altfel. La petreceri, ascultam altă muzică decît cea pe care o ascultă falșii liceeni din film și dansam altfel. Glumeam altfel. Flirtam altfel. Învățam altfel. Emoțiile adolescenței aveau altă intensitate și erau cu mult mai complexe decît tîmpenia stereotipă din film. 

Precizez imediat că filmul frapa încă de-atunci prin lipsa de autenticitate. Se vedea încă din vremea lui că lumea pe care o înfățișează este croită după lozincile vremii, care nu aveau absolut nici o legătură cu realitatea. Acest gen de inautenticitate nu era, însă, ceva șocant pentru noi. Cam tot ce ne oferea cinematografia română pe atunci era inautentic. Noroc cu cîțiva actori mari, care reușeau să scoată ceva cît de cît viu din niște personaje de carton, înzestrate cu replici de vată. Cam tot ce se întîmpla sub ochiul oficial (și cinematografia era sub acest ochi) era inautentic și mincinos. Că un film despre adolescenți minte nu mai supăra pe nimeni, căci toate filmele, de la cele istorice la cele de actualitate, de la cele polițiste la cele de dragoste, mințeau.

Liceenii, așadar, este un fals, prost scris, prost regizat, penibil jucat. Iar cîntecul e ca filmul. Cîntecul, banal, pe linia ideologică a timpului, cu versuri căznite și interpretat pe măsură, nu are absolut nici o legătură cu muzica pe care liceenii o ascultau atunci. Nu am cunoscut nici un coleg de generație pe care să-l fi auzit fredonînd compoziția lui Florin Bogardo. 

Și totuși, acest film, așa fals și propagandistic, cu false probleme și false rezolvări, și cîntecul din film, insipid în comparație cu orice muzică asculta generația mea, se află azi în recuzita cu amintiri sincere, emoționante, a generației. Cineva care nu știe nimic despre anii noștri de liceu și vede acum, 35 de ani mai tîrziu, ce loc proeminent ocupă cîntecul acela în reuniunile promoțiilor, ar deduce că Liceenii a fost un fel de film-cult pentru noi, de emblemă generațională, că a fost filmul în care ne-am regăsit cu toții, filmul care ne-a exprimat. Și dacă are curiozitatea să-l și vadă, va pune serios la îndoială nu doar criteriile noastre, ci creierele noastre. Cred că trebuie să fii un adolescent cam nord-coreeanizat ca să consideri că Liceenii este filmul care îți exprimă vîrsta. Or, noi nu eram așa. Categoric, nu eram așa! Atunci, de ce ne purtăm acum ca și cum am fi fost? Și, mai mult, ca și cum ne e dor să fim ceea ce n-am fost?

Pentru mine, gloria Liceenilor în adunările nostalgice ale generației mele este o probă a capacității uluitoare a oamenilor de a-și aminti că au trăit altceva decît au trăit, de a povesti altceva decît își amintesc și de a se lăsa emoționați sincer, din inimă, de un fals despre care știu că e fals. Nimic mai misterios decît noi înșine...

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
EXCLUSIV Bruce Lincoln, profesor, discipol și fost student al lui Mircea Eliade: „Admirația lui pentru mișcarea legionară m-a tulburat mult“
Articole și documente din perioada anilor ’30, în care filosoful român Mircea Eliade își declara simpatia față de Garda de Fier, au ajuns în posesia discipolului său, Bruce Lincoln, astăzi un emerit profesor american.
image
Dependența de ecrane a copiilor, vindecată în doar două săptămâni. Ce ar trebui să facă părinții. Soluția specialiștilor danezi
3 ore pe săptămână în fața ecranelor și nu mai mult! De atât au nevoie copiii pentru a se dezvolta sănătos din punct de vedere psihic și emoțional. Aceasta este concluzia unui studiu efectuat de specialiștii unei universități de prestigiu din Danemarca.
image
Care sunt cele mai bune companii aeriene din lume în 2024. Care au cele mai puține anulări și întârzieri
Blocajul informatic de vineri ne-a determinat să căutăm care sunt cele mai sigure companii aeriene din lume, premiate pentru cele mai puține anulări și întârzieri.

HIstoria.ro

image
Ziua în care veteranii de o vârstă cu secolul s-au întors pe plajele Normandiei
Acum 80 de ani, soldații care au debarcat pe plajele Normandiei, în dimineața de 6 iunie, au pășit în infern, întâmpinați de obstacole diabolice, mine, sârmă ghimpată, cazemate și bunkere, mitraliere secerându-i încă din apă și un inamic fortificat hotărât să îi arunce înapoi.
image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.