Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Cîinii lătrau mai tare în noapte, speriați de liniștea dinspre fîșia lată de asfalt care vuise fără oprire pînă de curînd. La răstimpuri, cîrîitul ascuțit al unui fazan care descria o parabolă spontană sfîșia întunericul. Foșgăieli, foșnete și fornăituri ciudate, care păreau la un braț distanță, umpleau spațiul tridimensional cu vietăți necunoscute pînă atunci. La nici 15 kilometri de București, undeva pe lîngă veșnic aglomeratul și stresantul DN1, începea vara. Anul era 2020 și cuvîntul de ordine era „lockdown”. Nu „epidemie”, nu „COVID”, ci „lockdown”. Dacă nu erai bolnav sau nu știai pe nimeni cu dificultăți de respirație și test pozitiv, COVID-19 nu exista. Iar pandemia era un concept prea hollywoodian ca să fie adevărat. Dar lockdown-ul era real.
În centrul Bucureștiului patrulau vehicule militare și orice ieșire de strictă necesitate era însoțită de o declarație pe proprie răspundere. Sau cel puțin asta puteai vedea, cu o oarecare mirare, la televizor ori pe multele site-uri de știri de pe Internet, dacă nu locuiai la oraș, unde ai fi putut vizualiza scenele de la fereastră. Între pereții apartamentelor urbane, însă, aceleași imagini erau angoasante. Iar noaptea, dintre blocuri se auzeau doar eternii „comunitari” disputîndu-și teritoriul și cîte un om fără adăpost alegîndu-și locul de carantină nocturnă la discreție, fără riscul de a fi deranjat de aglomerație.
Apoi au apărut știrile bune (mai puțin pentru acționarii și angajații companiilor aeriene, pentru cei ai multor altor companii care-și vedeau activitatea redusă pînă la zero din cauza hipercontagiozității noului coronavirus, dar și pentru cei care se gîndeau la subzistența imediată): planeta se vindeca. De poluare. La Beijing și New Delhi, soarele chiar reușise să trimită cîteva raze timide pînă la sol. Era speranță: vom fi murit, dar cu soarele pe față. Iar la a mea înmormîntare (vor fi îngînat terminalii intubați), va fi căzut lumină mare, de la soare, brazi și păltinași, dar nu de ulei palmierași, îmi vor fi fost chezași, că Terra nu o muritu’, doar un pic s-o virusatu’.
Apoi au apărut vești și mai bune: încet-încet, avioanele au scos boticurile timide pe pistele din toată lumea, cu ochii cockpit-urilor larg deschiși. Și, după cele mai curajoase, au urmat și altele. Așa că azi, vorba unui pămîntean activ pe Internet (cca. sec. XXI) care a postat harta zborurilor private către marele eveniment anual de mediu destinat măsurilor pe care statele lumii ar trebui să le ia de urgență (COP27, Egipt), s-a întunecat cerul de urmele gazelor de kerosen ars ale celor care vin să ne spună la un microfon să mergem cu bicicleta la serviciu.
La începutul lui 2022, după un 2021 confuz, cu mască și fără mască, au ieșit și avioanele de vînătoare și bombardament din hangare. Hangare rusești, ținte ucrainene. Noi vești bune pentru industria de armament, deci; după ani de adormire pandemică și economică, planeta își revenea la vechile obiceiuri.
Iar vara lui 2022 nu a mai semănat cu cea din 2020 nici în cer și nici pe pămînt. În cer s-au adunat rachete, avioane, elicoptere și sateliți, iar pe pămînt au început a se tîrî toate viețuitoarele mecanizate ale războiului.
Și tot vara lui 2022 a fost cea care a rîs în fața agendelor ecologiste statale alimentate cu gaz metan despre care se pare că nimeni nu a știut nici că e poluant, nici că vine la o întoarcere de robinet a Kremlinului, deși toată lumea era conștientă că Nord Stream 1 și, mai ales, 2 nu sînt curente maritime, ci conducte subacvatice. Care s-au dovedit a fi doar niște uriașe țevi de tun îndreptate spre inima Europei la cererea Europei și cu finanțarea Europei.
O pandemie este deja un dezastru care nu mai are nevoie și de un război cu potențiale implicații mondiale, dar legătura între cele două este mai strînsă decît am crede. A dezvăluit-o, fără să-și propună, revista Nature, de curînd.
Potrivit unei agenții de presă, „Cercetătorii au fost surprinşi de o creştere bruscă a concentraţiei de metan (CH4) în atmosferă în 2020, în pofida măsurilor de izolare impuse din cauza pandemiei de COVID-19. Încetinirea activităţii economice a avut într-adevăr ca efect o scădere a emisiilor de metan legate de industria combustibililor fosili. Într-un studiu publicat în revista Nature, condus de profesorul Shushi Peng de la Universitatea din Beijing, o echipă internaţională de oameni de ştiinţă a dezvăluit cheia enigmei, care se explică prin două fenomene. Primul factor este reprezentat de o prezenţă mai scăzută în 2020 a radicalului hidroxil (OH), principalul responsabil pentru eliminarea metanului în atmosferă. Aceşti radicali hidroxil, prezenţi în cantităţi minuscule şi cu o durată de viaţă sub o secundă, sînt «Pac-Man-ul atmosferei: de îndată ce detectează ceva, îl mănîncă şi dispar», a explicat cercetătorul francez Philippe Ciais de la Comisariatul pentru Energie Atomică şi Energii Alternative (CEA), care a condus realizarea studiului la Laboratorul de Ştiinţe ale Climei şi Mediului (LSCE). Însă aceşti OH cu superputeri de curăţare sînt legaţi de emisiile de oxid de azot (NOx), un poluant rezultat în special din sectorul transporturilor, ale cărui emisii au scăzut în timpul izolării. Prin urmare, cercetătorii au identificat un paradox: atunci cînd poluarea scade, concentraţia de metan creşte”.
Care sînt lecțiile paradoxului „poluării bune”?
Prima lecție este că, atîta vreme cît depindem de combustibili fosili precum gazul metan, lipsa poluării din transporturi nu ne folosește la nimic, ba chiar dimpotrivă. Mai ales că metanul, deși are o durată de viaţă în atmosferă mult mai scurtă (aproximativ zece ani) decît cea a CO2, are o putere de încălzire mult mai mare și este responsabil pentru aproximativ o treime din încălzirea globală după revoluţia industrială.
A doua lecție este că, pe cale de consecință, trebuie să renunțăm la folosirea metanului, astfel încît să reducem încălzirea globală cauzată de acest gaz de seră, dar și pe cea cauzată de poluarea provenită din transporturi (care, dacă ar dispărea, chiar ar fi bună, nemaifiind responsabilă de înmulțirea particulelor de metan).
A treia lecție este că „mafioții care conduc o benzinărie” (cum a spus John McCain despre regimul ultimelor decenii la putere în Rusia) trebuie evitați, izolați, transformați în actori irelevanți pe piața energiei mondiale. Cînd asta se va întîmpla, mafioții nu vor mai invada țări pașnice doar pentru că se vor baza pe șantajul benzinăriei care alimentează casele și fabricile țărilor deschise, democratice și care prețuiesc valori precum viața și libertatea.
Iar a patra lecție este că benzinăriile trebuie să dispară cu totul dacă nu vrem să depindem exclusiv de pandemii ca să putem respira (pe de o parte, pentru că milioanele de morți nu mai respiră, pe de altă parte, pentru că more lockdown is less smog up).
Sau putem alege să poluăm cît mai mult pentru a mai scăpa de metanul care ne supraîncălzește, ceea ce ar echivala cu o sinucidere prin sufocare în loc să așteptăm să fim uciși de o climă haotică determinată de încălzirea globală. Liber-arbitru.
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit. Dar va trebui să le spunem copiilor și nepoților noștri, ai tuturor, că la petrecerea lor nu vor fi nici măcar pahare.
Cătălin Prisacariu este jurnalist la defapt.ro.
