Libertățile lui Niță
Într-una din acele declarații fulminante care i-au adus atîta faimă după 1989, Petre Țuțea a decretat: „Constituţia liberală din 1923 nu e o operă, e o capodoperă. Un rege puternic, înfăşurat într-un stat al normelor liberale: separaţia puterilor şi libertăţi cîte doreşte nea Niţă; nici nu poate duce atîtea libertăţi!”. Dacă putem lăsa la o parte stilul, căci farmecul lui Țuțea e irezistibil, descoperim aici un clișeu transmis din generație în generație, din 1923 încoace: acea Constituție fusese o minunăție. Democratică și modernă, „liberală” într-un cuvînt care nu și-a pierdut niciodată strălucirea, Constituția din 1923 a dobîndit statut mitic. Mai ales în anii ’90, cînd România se recupla entuziastă cu un interbelic idealizat, mitul Constituției din 1923 a crescut pînă într-acolo încît nu puțini juriști au vorbit serios despre repunerea ei în vigoare. Exista un mare impediment, totuși: era o Constituție regală. Deschiși către interbelic, în adorație pentru tot ceea ce fusese înainte de comunism, românii nu voiau totuși să renunțe la prima victorie majoră a comunismului asupra României: republica.
Eram june student la Drept și îmi amintesc bine discuțiile din primele luni ale lui 1990. Practic, Revoluția din Decembrie 1989 lăsase România fără Constituție. Cam toată lumea era de acord că ne trebuie una nouă. Totuși, un grup de juriști din generații senioriale susținea că nu e nevoie, avem deja o Constituție care, de drept, funcționează. Imediat după lovitura de stat din august 1944 prin care a fost eliminat regimul antonescian, prin decret regal, Constituția din 1923 a fost repusă în vigoare – e drept, într-o formă modificată – și a funcționat pînă în decembrie 1947, cînd s-a instaurat republica. Acești juriști susțineau că, din moment ce toate Constituțiile comuniste au fost abrogate printr-o revoluție care a schimbat nu doar guvernul, ci și regimul, e logic să constatăm că reintră de drept în vigoare cea mai recentă Constituție care nu a fost afectată de actul revoluționar. Așadar, Constituția din 1923 operează deja, începînd cu decembrie 1989, și nu trebuie decît să recunoaștem acest lucru. Opinia aceasta a fost cu totul marginală, așa că mai toată lumea a purces cu entuziasm la scrierea unei noi Constituții, care a intrat în vigoare, cum știm, în decembrie 1991.
Chiar dacă acea Constituție din 1923 nu a mai intrat niciodată în vigoare după 1947, totuși mitul ei a rezistat. El este un ingredient al mitului glorioaselor vremuri interbelice, alături de „grînarul Europei”, „rezerva de petrol a lumii”, „Eliade-Cioran-Ionesco”, „leul românesc avea acoperire în aur la Paris”, care Paris „era un București mai mare” (sau Bucureștii erau un Paris mai mic, nu mai știu exact formula), „eram conduși de politicieni măreți”, „lumea se îmbrăca cuviincios și se plimba pe Calea Victoriei” etc.
Cînd mă gîndesc acum la vremurile imediat post-revoluționare, mă înduioșez. Îmi dau seama că, în mintea multora, Constituția din 1923 era un fel de vehicul prin timp care ar fi readus în deșucheații ani ’90 vremurile bune de altădată: „interbelicul” cu tot alaiul lui de minunății. Nu era vorba, de fapt, nici despre sistem juridic, nici despre sistem de drepturi cetățenești, nici despre monarhie, nici despre „proprietate sfîntă”, nici despre „cea mai democratică Constituție din Europa” – era vorba despre retrăirea frumoaselor vremuri de demult. Dar istoria nu se repetă niciodată. Niță din 1990 nu avea nici o legătură cu Niță din 1923.
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate. Examinăm, rece, unul dintre miturile României de după 1990. Acum, chiar ne putem permite.
