Cînd mi-am luat maşina de scris "Consul" şi m-am dus la redacţie pe 22 decembrie, la ziarul nostru interzis de opt luni, eram, împreună cu colegii mei, convinsă că două maşini de scris (mai era una de la stat) erau destul ca să creezi o presă liberă. Şi a fost destul: hîrtie am luat pe gratis (de fapt, cu japca) din depozitul organului de partid Flacăra Iaşului, dat fiind că eram eroii unei revoluţii anticomuniste (care nu dădeau chitanţă), muncitorii ne-au tipărit pe gratis (ca să îşi aducă şi ei contribuţia la eliberare). Ziarele le-am dat fără să cerem bani (începînd cu a doua zi, o coadă răbdătoare de sute de persoane se forma sub ferestrele noastre, înainte ca eu să fi terminat editorialul şi să-l trimit la tipografie), iar cititorii care apucau ediţia se simţeau obligaţi să o dea mai departe la vecini sau rude. Acest paradis a durat fix zece zile, pe urmă hîrtia s-a terminat, a trebuit să vindem ziarul ca să luăm alta, iar banii puşi în dulap au fost furaţi de un coleg. Eu am fost singura care a refuzat să creadă că şi noi putem fi răi şi care chiar a vărsat lacrimi în acea ocazie " poate pentru că nu dormisem nici două ore pe noapte timp de zece zile, fiind altfel o fată călită în gărzi de noapte cu medicamente puţine şi morţi mulţi, dar, mai probabil, ca o presimţire a ce avea să vină. Vorba lui Michnik, ce e mai greu de suportat din comunism vine după. În presa captivă, victima şi agresorul se confundă Cînd, pe 18 februarie, muncitorii din tipografie au rupt-o cu noi, hotărînd că fiecare clasă socială cu revoluţia ei, cînd în aprilie sute de oameni instigaţi de Iliescu mi-au strigat în faţă: "Moarte lor, moarte lor, moarte lor studenţilor", de a trebuit să dau semnalul de evacuare la redacţie (unde între timp aveam şase preţioase maşini de scris aduse de generosul ambasador Stork), iar pe 14 iunie am desfăcut ziarul Adevărul ca să mă găsesc înfierată, deşi eram doar o copilă, în editorialul principal, mi-am imaginat că lucrurile nu pot merge decît spre bine. Aşa e educaţia europeană: te îmbibă cu credinţa dominantă din toată tradiţia noastră intelectuală (conştientă sau nu) că lumea evoluează liniar, că schimbarea e, pe termen lung, progres. Ideea că unele lucruri pot o vreme progresa, apoi involua, că unele fenomene călătoresc în timp în sensuri opuse şi poţi găsi după un interval de timp o situaţie mai bună într-un sector, şi mai proastă în altul e neobişnuită. Dar tocmai asta s-a întîmplat cu presa noastră. Din reper în reper găsesc, doar în ce am scris eu, un raport favorabil în Românii după ’89 (scrisă în 1996, cînd presa nouă părea că îngropase propaganda veche), un raport de avertizare că începe cartelizarea în 2001 (în Politica după comunism) şi, începînd cu anul 2002, rapoarte anuale documentînd concentrarea proprietăţii şi trivializarea conţinutului media, care fac ca scorul libertăţii presei la noi să fie de nivel fosta Uniune Sovietică, nu noua Uniune Europeană. În 2008, din douăzeci şi opt de ţări postcomuniste, doar opt aveau statutul de presă liberă acordat de Freedom House: restul, printre care şi noi, erau sub pragul de sustenabilitate calculat de IREX. Un volum editat de Peter Gross care apare la douăzeci de ani după Revoluţie despre presa din Est va fi, judecînd după contribuţiile noastre, sobru spre sumbru. Dar e expresia "libertatea presei" măcar adecvată? Sau datorează prea mult teoriei tradiţionale care avea un model simplist cu presa reprezentînd societatea bună, pe post de victimă, şi guvernul rău, pe post de agresor? Tot de prin anul 2000, am început să documentez un model nou, acela al presei captive, inspirată şi de munca unei prietene, Alena Ledeneva Giddens, despre presa din Rusia. În presa captivă, victima şi agresorul se confundă: e o situaţie în care media nu are autonomie suficientă pentru a-şi realiza rolul principal, aducerea adevărului la cunoştinţa publicului, ci e prizoniera unor grupuri de interese care o pun să îndeplinească alte roluri (propagandă, trafic de influenţă). Captura media nu e neapărat realizată, aşadar, de puterea oficială, deşi în general există o corelaţie semnificativă între statul captiv (al aceloraşi grupuri) şi media captivă. Dar între grupuri nu există obligatoriu coeziune, astfel că peisajul e competitiv, cu predominanţa fenomenului de kompromat, adică manipularea de informaţii compromiţătoare reale sau inventate, la comanda cuiva, pentru a compromite o persoană sau o instituţie. Mai aproape de presa din Rusia La ora asta, mare parte din presa românească e captivă. Vedetele de televiziune nu sînt actori autonomi, putînd fi date afară într-o secundă, ziariştii profesionişti se ascund prin nişe ca să îşi poată face meseria, cartelul se înţelege la telefon pe cine ridicăm sau dăm jos. Sîntem mai aproape de presa din Rusia decît de cea din Europa Centrală, deşi, din păcate, şi alţii involuează. Principala sursă de autonomie, proprietarul occidental de presă, care la noi oricum nu a prea venit (excepţi fiind FAZ şi Ringier, ale căror ziare au autonomie editorială mai mare), a început să vîndă şi în ţările în care cumpărase presă, iar oligarhii locali să cumpere (Lituania e cel mai recent caz). Motivul, descris de mine pe larg în România liberă din august ("Cine a inventat mogulii", 1 şi 2) constă în faptul că presa de calitate e o afacere proastă în noile democraţii. Prea puţină lume citeşte, asta înseamnă că aceasta trebuie subvenţionată, şi numai oligarhii puşi pe trafic de influenţă par dispuşi să o facă. Din motive pe care le-am explicat tot acolo, nu e realist să credem că putem mări publicul, iar soluţiile care ne mai rămîn constau în reglementări de fragmentare a proprietăţii şi transparentizare a acţionariatului " dar oamenii noştri politici, chiar cei care suferă din cauza presei, sînt prea laşi şi incompetenţi ca să pună în aplicare un asemenea program (sau orice program). Regimul din 2004 încoace a fost mai tolerant cu presa, şi există mai mulţi ziarişti care aspiră la o presă decentă şi veritabil autonomă azi, decît în 2004. Pe ei mă bazez să ţină steagul sus. Sper însă ca aceşti ziarişti să reziste suficient. Talentele care intră în presa noastră, dacă supravieţuiesc unei şcoli de jurnalism în care istoria oficială nu e cea de mai sus, ci una gen "Ştefan Gheorghiu", au trei direcţii posibile. Fie vor fi intransigenţi, şi atunci vor fi eliminaţi de la prima slujbă. Sau vor face concesii majore, ca să reziste în marea masă de non-talente care conduc azi presa. Şi mulţi vor căuta o viaţă mai demnă în afara presei şi vor ieşi de bunăvoie din circuitul vocilor publice. Nu ştiu ce e mai bine. Ultima oară cînd am primit o ofertă de la un mogul, deşi aparent onorabilă, a trebuit să o refuz pentru că mi-am dat seama că am rămas cam singura dintre intelectualii noştri publici care nu e şi nu a fost pe statul de plată la nici unul dintre ei. Oricît ar părea de inocente asemenea contracte, cînd autonomia presei întregi e la pămînt, măcar cea personală să ne-o păstrăm. Pentru că, finalmente, din autonomiile noastre personale se construieşte una mai generală.