Libertatea de cinci bani

Aprinzi televizorul şi, vrînd-nevrînd, te pocneşte un viol. Sau o crimă. Sau amîndouă deodată, la pachet. Şi schimbi canalul. Dar aici dai peste aceeaşi ştire, niţel decalată pentru că, dacă, Doamne-fereşte, ai pierdut-o pe un canal, trebuie s-o găseşti, intactă în conţinut şi prezentare, pe celălalt. Şi aşa începe plimbarea, în neştire, printre canale, iar pînă să-ţi dai seama, cîteva ceasuri bune din viaţa ta s-au scurs pe nesimţite, într-un mod inutil. Conform unui sondaj realizat acum cîţiva ani de CURS şi Mercury Research, la solicitarea CNA, românii s-au dovedit a fi cei mai mari consumatori de televiziune dintre toţi cetăţenii Europei. Adică 81% dintre cei care au televizor acasă îl deschid zilnic, în timpul săptămînii, urmărindu-l în medie 4-5 ore pe zi, în timp ce la sfîrşit de săptămînă, stau în faţa lui şi mai bine de 6 ore. Şi te gîndeşti: de ce se uită românii atît de mult la televizor? Să fie emisiunile atît de profesioniste şi fascinante, sau e vorba, pînă la urmă, doar de abandon în neştirea unei distracţii mult mai ieftine financiar? Lăsînd însă la o parte interpretarea sociologică, cine şi de ce stă în spatele acestor statistici? Pornind de la ideea că, dacă televiziunea în România este, în linii mari, o apă şi un pămînt, presa scrisă e mult mai diversă; dacă micul ecran nu diferă prea mult între canale, aflat în faţa unei tarabe, libertatea de a alege între un ziar sau altul, între unul "serios" şi altul cu fete la pagini uşor accesibile, creşte considerabil. Aşadar: spune-mi ce citeşti, să te întreb la ce te uiţi. Prima mea victimă a fost o vînzătoare de ziare din Piaţa Iancului. Este pensionară, din aceia care mai scot un ban. Îmi spune că presă, paradoxal, ea nu prea citeşte, că n-o mai lasă ochii, dar că la TV se uită mult, că "altă bucurie nu are". Se uită la Andreea, da’ totuşi nu prea, că aici termină de fiecare dată prin a se înduioşa de soarta altora şi mai apoi prin a se enerva că, la o adică, nimeni nu se înduioşează de soarta ei, aşa cum o face ea de soarta lor. Îşi mai trece timpul şi cu Mihaela... că e femeie deşteaptă şi frumoasă (sau frumoasă şi deşteaptă?) şi emisiunea ei "nu are probleme". Cum e aia cu "poveştirile"... Adevărate sau nu, dacă se uită, o apucă palpitaţiile. Reale. La jurnale, în nici un caz, alea o sperie de-a dreptul. Ce ar propune ea? Să se dea numai "emisiuni frumoase", cum era a lui Teo, că de violuri şi crime, poporul român s-a cam săturat. Şi am plusat, în aceeaşi zi, căutînd alte răspunsuri, pe la nişte ore incredibile de 7 înspre 8 dimineaţa, cînd am întrebat, în metrou, cîteva persoane "ascunse" în spatele unor "libertăţi" (din cele ce se vînd în draci prin mijloacele de transport în comun). De ce citesc ce citesc şi, în plus, ce emisiuni de TV urmăresc? Un domn mi-a pufnit agresiv, că adică ce insinuez eu cu întrebarea mea. Citeşte de-aia, "de treaba lui de ce". Altul, de lîngă el, mai şugubăţ şi împăciuitor, mă salvează cînd află unde scriu, spunînd că, de fapt, fac şi eu "spionaj la concurenţă". Fac un reportaj, zîmbesc, şi vreau doar să aflu dacă ce citesc ei are legătură şi cu ce urmăresc pe micul ecran. E vorba de gust - justific - ziarul ţi-l alegi, la TV nu prea ai de unde. Ştirile la fel, emisiunile la fel... "Eu mă uit la ştiri" - îmi spune iar domnul ţîfnos, şi se uită chiar la "alea", adică taman la cele pe care le blamasem (dîndu-mi de înţeles că mai făcusem o gafă). Că adică "sînt mai colorate". Şi îndrăznesc: ca revista de o citiţi...? da, într-adevăr, şi pînă la urmă care e problema mea? Pe vremuri ştirile erau "gri", domnişoară, atît de gri că nici nu le mai vedeai, de-aia, acum, oamenii caută şi ei culoarea... Totuşi, faptul că "Ionel şi-a violat găina" să fie ştire de importanţă naţională? Şi iar şugubăţul mă contracarează că la o adică ştirea este de importanţă naţională, ca să vedem şi noi în ce societate trăim. Încerc să schimb subiectul. La ce emisiuni TV se uită? Ei, la fotbal, nevestele, la telenovele; ei, la emisiunile cu maşini, nevestele, la alea de bucătărie; toată familia, la emisiunile "cu proşti" şi la talk-show-uri, cînd sînt invitaţi tari. Adică Becali. Le mulţumesc şi cobor la prima. Şi reiau subiectul a doua zi cu cîţiva studenţi. Cristina, care e în anul I la Litere, îmi mărturiseşte din start că nu le are cu presa. Prea mult de citit la şcoală - îmi spune - ca să mai cuprindă şi ziarele. La ştiri se uită sporadic, doar cît să ştie pe ce lume trăieşte, dar nu e un fan. Şi se mai uită pe Cultural, la jurnal şi îi plac serialele HBO. Cînd e să lase televizorul deschis, îl fixează, musai, pe un canal de muzică. Divertisment, clar: Cronica Cîrcotaşilor. Un coleg de-al Cristinei îmi spune de Cotidianul, ca de un ziar "superserios" pe care nu-l ratează; se uită la ştiri, la Realitatea, dar şi la cele de la postul naţional. I se par cele mai profesioniste şi nepărtinitoare. Altfel, la TV, nu prea; cînd prinde, Cronica Cîrcotaşilor sau Farsele lui Jugaru. Şi închei cu acest capitol, adică divertismentul, cu cîteva vecine de la bloc. Una e înnebunită după revistele "frumoase" (gen One, Elle etc.) de i le mai aduce fiică-sa, şi se holbează şi ea, şi celelalte, prin paginile lucioase şi cu dame bine; dar doar atît, că cine îşi permite aşa ceva? Uneori rîd, alteori se întristează; îmi spune: ea nici n-a văzut atîţia bani la un loc, cît cer ăia pe un fular sau pe un batic; la TV... lasă să meargă pe Acasă, la telenovele şi la emisiunile cu mai multe femei; se mai uită şi la emisiuni de bucătărie, da’ de multe ori pe acolo se dau reţete prea fistichii pentru bucătărioara ei. Şi mai sînt o sumedenie de emisiuni la care nu se uită; la "alea cu urlete", de exemplu, că nu prea pricepe ea de ce trebuie să se urle; şi mai e una cu familii care îşi schimbă mamele între ele... o nebunie - îmi mai spune - o libertate care pe ea, personal, o depăşeşte.