Leu cu leu, totul pentru Dumnezeu
Nu cred în proiectele bisericeşti inoportune, în clădirile megalomanice, în slujbele pe care le poţi cumpăra pe DVD, în lăcaşele de cult menite nu credinţei, ci mai degrabă recordului. Nu cred în enoriaşii care se înjură la cozi şi-şi lasă copiii călcaţi în picioare pentru un strop de apă sfinţită, în ipocriţii care-şi amintesc de Dumnezeu şi de casa Lui doar cînd necazurile îi copleşesc, în preoţii ostili, care transformă slujbele religioase în militărie, în slujitorii bisericii care mîntuiesc contra-cost, numai după ce plăţile, taxele, contribuţiile şi - mai rar - chitanţele vor fi fost bine şi în avans puse la punct. Mă încăpăţînez însă să mai cred în Biserică, dar nu în puterea ei de a rezolva problemele societăţii... Mă încăpăţînez să cred că Biserica poate ajuta la îmbunătăţirea unor situaţii grave.... Cotidianul Business Standard, citat de
, estimează că Biserica Ortodoxă Română deţine piese din tezaurul României aflat la Moscova, peste 40.000 de hectare de teren arabil, cca 40.000 de hectare de pădure, pachete de acţiuni la peste 15 companii din sectoarele hotelier şi energetic, la fabrici de cherestea, în construcţii, agricultură, firme de transport, edituri, tipografii etc. Potrivit jurnaliştilor de la Business Standard, patrimoniul bisericesc mai are de recuperat 200 de mii de hectare de pădure, precum şi o serie de piese aflate în muzee, averea BOR ridicîndu-se în acest fel la cîteva miliarde de euro. La visteriile Bisericii contribuie şi enoriaşii, prin taxele pe care trebuie să le plătească pentru aproape orice serviciu. Criteriile după care se stabilesc aceste plăţi rămîn în continuare o necunoscută, iar din acest motiv taxele diferă de la o biserică la alta. Oficial, banii variază în funcţie de numărul de locuitori dintr-o parohie, dar şi de necesităţile bisericii. Neoficial însă... locaşul de cult este proprietatea preotului care îl păstoreşte, aşadar trebuie să te supui regulilor impuse şi ştiute numai de el. Dar să despicăm firul în patru... În unele biserici, taxa de înmormîntare se ridică la 650 de lei - în această sumă intră plata pentru slujba propiru-zisă (250 de lei), serviciile preotului (200 de lei), ale dascălului (100 de lei) şi ale celor care cîntă în cor (100 de lei). Dacă biserica este în construcţie, iar muncitorii se afă în exerciţiul funcţiunii, mai trebuie să scoţi o mică atenţie şi pentru efortul lor, care însă, de foarte puţine ori se duce direct la cei ce prestează propriu-zis munca. În alte locuri, unde la slujba de înmormîntare participă, pe lîngă preotul care oficiază slujba, atît dascălul, cît şi 4 sau 5 corişti, cheltuiala se ridică la aproape 300 de lei, sumă în care intră preţul slujbei, costul unui policandru şi parastasul de trei şi de nouă zile. Cele mai mici preţuri variază între 50-150 de lei (în această sumă intrînd toate serviciile şi obiectele de cult pe care le presupune o înmormîntare), iar cele mai mari pot ajunge pînă la 1000 de lei. Sincer însă, în asemenea situaţii, cine mai stă să numere? Sau să mai ceară chitanţă? Sau să se certe cu părintele că suma trecută pe chitanţă este un sfert din cea reală? Cine îşi mai pune problema, în asemenea momente, unde se duc de fapt banii? Pe mîntuirea sufletului răposatului? Măcar de-ar fi aşa! Să trecem însă la un alt serviciu bisericesc - nunta! Dacă din varii motive - acolo s-au căsătorit şi părinţii tăi şi ai o legătură sentimentală cu acel locaş, vrei pur şi simplu să scapi de ochii mari ai vecinilor "ciorchiniţi" pe balcoane, acolo oficiază slujbe duhovnicul tău de o viaţă sau pur şi simplu pentru că dă bine să-ţi chemi invitaţii într-o zonă cochetă şi nu într-un fund de cartier - vrei să te căsătoreşti la o biserică din centrul Bucureştiului, trebuie să plăteşti în jur de 1100 de lei: slujba (700 de lei), coriştii (200 de lei), iar la sfîrşit ţi se oferă din partea bisericii două icoane sfinţite care costă, fiecare, cîte 100 de lei. Fiind în buricul tîrgului şi pentru că aşa scrie prin revistele româneşti cu "miresici", vrei să ornezi biserica cu funde din mătase şi petale de trandafir. Pentru acest mic serviciu trebuie să plăteşti o anumită sumă şi locaşului care urmează a fi împodobit. Sau dacă vrei să-ţi filmezi propria nuntă. Sau dacă vrei să te căsătoreşti într-o altă biserică decît cea din localitatea de domiciliu. Conform ziarului Adevărul din 23 septembrie 2007, cuplurile din Dolj care vor să se căsătorească la Craiova trebuie să plătească 200 de lei - taxa pentru dezlegarea de cununie - la biserica din localitatea de domiciliu. Explicaţiile oficiale spun că în acest fel se evită aglomerarea bisericilor importante din oraş şi... "furtul" enoriaşilor din parohiile mici şi, implicit, sărăcirea acestor locaşe. Sînt însă şi biserici - surprinzător, chiar şi în centrul Capitalei, nu numai în cartierele mărginaşe sau la ţară - în care se percep taxe modice, iar slujbele sînt atît de frumoase şi serviciile atît de fireşti... O altă sursă de venit a bisericii este... lumina sfîntă. Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (489/2006) prevede că dreptul de a produce şi valorifica obiectele şi bunurile necesare activităţii de cult revine exclusiv cultelor religioase. Cu alte cuvinte, acestea deţin monopolul asupra lumînărilor şi nici o altă persoană sau societate nu are dreptul să producă şi să comercializeze lumînări, iar ţie, enoriaşului evlavios, îţi este "Interzisă intrarea cu lumînări din afară" - după cum te ameninţă afişele lipite, discret, în unele biserici. Biserica, aşadar, nu este tocmai săracă şi nici nu are prea mari bătăi de cap cu justificarea veniturilor pe care le obţine. Cultele din România nu se supun nici unui organ de control, garda financiară nu are nici o atribuţie în domeniu, iar Codul Fiscal prevede că veniturile obţinute de unităţile de cult recunoscute în România sînt neimpozabile - se spune într-un articol postat pe site-ul http://mdmd.word press.com. De unde provin banii Bisericii toată lumea ştie. Cum ajung aceşti bani în visteria ei, este o cu totul altă discuţie. Lucrul de care mă îndoiesc cel mai mult este "moralitatea" cheltuirii sumelor uriaşe pe care le deţine Biserica. O mică, dar importantă parte provine şi de la oameni, iar prin prisma acestui fapt îmi place să cred - încă - în Biserică. În banii adunaţi de Biserică. În faptul că ei vor fi folosiţi în slujba comunităţii, prin acţiuni concrete, nu prin utopii, prin clădiri reci, ale căror dimensiuni îţi taie respiraţia şi... atît.
