<i>Sclavie civilizată</i>

Întrebările esenţiale în analiza unui fenomen migraţional sînt: unde se pleacă, cîţi, ce fac acolo şi dacă s-au integrat şi eventual cît vor rămîne sau, altfel spus, cîţi se vor mai întoarce. Marea majoritate a românilor au plecat în Italia şi Spania. Migraţia românilor în Italia se caracterizează prin două aspecte fundamentale: 1) este în cea mai mare parte o migraţie informală, ilegală, clandestină care 2) are tendinţa de a se transforma într-o migraţie semi-permanentă, de durată. Estimări ale diferitelor instituţii arată că în Italia sînt aproximativ un milion de români. Liderii asociaţiilor românilor spun că sînt peste un milion şi jumătate. Percepţia românilor de acolo despre ei înşişi este că sînt "cu milioanele... peste tot în jurul Romei, auzi vorbindu-se româneşte. Iar la Torino nici nu mai spun, acolo o să devenim majoritari. În rest, în fiecare oraş din Italia e imposibil să nu găseşti românii". Dintre aceştia doar aproximativ 300.000 au acte oficiale (permessi di soggiorno annuali sau permanenti). Numărul cetăţenilor români aflaţi legal în Italia, conform datelor publicate în luna octombrie 2006 de către Institutul Naţional de Statistică din Italia, este de 297.570 de persoane, adică peste 10% din totalul de 2.670.514 de rezidenţi străini în Italia. La nivelul anului 2004, conform datelor Ministerului Italian de Interne, cifra era de 243.793 de persoane (faţa de 237.010 de persoane în 2003). Unde sînt aceşti imigranţi? Răspunsul complet la această întrebare este: o parte locuiesc îngrămădiţi în apartamente închiriate legal în care doar unul are acte legale, toţi ceilalţi 4, 6 sau 10 sînt ilegal, aşadar la un calcul simplu pe lîngă cei 300.000 aflaţi legal mai ai încă minimum 600.000 aflaţi ilegal. Mai există categoria "badantelor" sau a femeilor care muncesc în familiile italienilor. Şi încă o alta, a celor care locuiesc în cele mai diverse locuri posibile: unii în "părăseală" adică în clădiri abandonate, alţii sînt "metronomi" - adică cei care se plimbă prin metrourile sau staţiile periferice de tren cu un mic rucsac în spate, au papuci de gumă în picioare "pentru că adidaşii îi ţinem pentru zilele în care găsim de muncă"; alţii în "cimitirele de maşini" în care "paznicii ne lasă să intrăm, dar numai după ce se face întuneric... şi plecăm pe întuneric, mergem direct la depozite" sau în pădurile din jurul Romei unde locuiesc în "colibe acoperite cu plastic". Italia anilor ’90 nu a fost deloc pregătită să facă faţă noului val de imigranţi. Zeci de ani Italia a fost o ţară a emigraţiei. 26 de milioane de italieni au părăsit Italia în secolul trecut. Legislaţia în domeniul migraţiei a fost extrem de superficială punînd accent pe acceptarea şi legalizarea imigranţilor şi mai puţin pe integrarea acestora. În ultimii 20 de ani, diversele guverne italiene au încercat să facă faţă noilor provocări ale imigraţiei în Italia. Au fost elaborate o serie de legi (Legea Martelli 39/1990, Legea Turco-Napolitano 40/1998, Legea Bossi Fini 189/2002), dar managementul acestui fenomen rămîne deficitar şi este folosit de multe ori doar ca punct de atracţie în discursurile publice ale politicienilor. "Aici fratele nu-ţi mai e frate!" Relaţiile de rudenie, de vecinătate, precum şi apartenenţa la aceaşi comunitate (sat, cartier) din România reprezintă un punct important în creşterea numărului de emigranţi clandestini spre Italia. Dacă la începutul migraţiei aceste reţele au reprezentat un factor de suport efectiv şi esenţial pentru emigranţi, odată cu creşterea numărului acestora, ele au devenit mai restrictive, mai puţin permeabile şi mai puţin eficiente. Are loc aşadar un fenomen de diminuare şi dizolvare a reţelelor prin supradimensionarea şi suprasaturarea lor. "După cum ţi-e norocul" pare a fi regula de bază în reuşita sau nereuşita unei încercări de migrare. Poveştile noilor migranţi încep să semene între ele. Singurătatea, foamea, frica de autorităţi, locuri de muncă instabile, patroni care nu dau banii la timp sau deloc apar în discursul tuturor, cu diferite accente. După 2002, după "deschiderea graniţelor", numărul emigranţilor români în Italia a crescut foarte mult. Aceştia, egali între ei ca experienţă de migraţie, experienţă de muncă, de locuire, nu se mai puteau susţine unii pe alţii. Astfel că cei mai mulţi dintre emigranţi aleg să se separe. Pornesc de unii singuri să-şi rezolve propriile probleme. Migraţia devine pentru cei mai mulţi dintre ei o experienţă strict individuală în care soluţiile problemelor se găsesc la întîmplare, din aproape în aproape, fiecare pe cont propriu. Emigranţii par afectaţi cel mai acut de fenomenul de atomizare a relaţiilor de familie. Pe de o parte se deteriorează relaţiile între soţ şi soţie, avînd drept urmare creşterea numărului divorţurilor, iar pe de altă parte se destructurează relaţiile dintre fraţi, copii şi părinţi. "Aici toţi fug unii de alţii. Dacă vii cu soţia, te apucă gelozia pe italieni că ăia au bani, dacă vii cu fratele, apar discuţii că ăla şi-a găsit loc de muncă şi tu nu... De la bani pleacă totul. Se întorc acasă chiar şi pentru o săptămînă şi redevin prieteni..., iar aici se ceartă..., se separă." "Sîntem transnaţionali, dar regionali..." Printre imigranţii români se păstrează ideea de apartenenţă la o regiune sau alta din România. Se ştie că la Ponta Roma îi găseşti pe cei din Bacău, iar la La Storca stau oltenii: "sîntem transnaţionali, dar regionali". Din acest punct de vedere "povestea" La Friptei este extrem de relevantă. La Fripta a fost o comunitate de români care trăiau în pădurile de pe lîngă Roma şi care avea o vechime de aproape 4 ani. Pentru a ajunge în La Fripta trebuia să cobori la Mala Grota, într-o staţie de autobuz. În dreapta rămînea localitatea. Se mergea pe marginea şoselei pînă la un moment dat cînd trebuia să intri în "boscheti", să sari un şanţ mic şi să intri în pădure. În pădure, începea cărarea care ducea spre La Fripta. "În dreapta este cărarea care duce la Olteni, ei sînt mai pe coastă de deal, doar vreo 20, la vale sînt moldovenii, sînt şi ei vreo 40, iar aici sîntem noi, sătmărenii, noi sîntem cei mai mulţi, cam 100 de persoane." "Românii nu sînt uniţi, dar sînt bine organizaţi". Românii au fost singura minoritate care s-au organizat în acest fel, ad-hoc, în apropierea Romei. Colibele puteau fi închiriate. "50 de euro pe lună, costă chiria". Aceste locuri erau bine cunoscute de către oficialităţi şi tolerate de către carabinieri. În 27 decembrie 2006, cu cîteva zile înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, trupe speciale au distrus colibele românilor din La Fripta. "Aveam acolo tot ce am strîns anul acesta, paşapoartele noastre, toate hainele... au pus foc... foc supravegheat, pe foarte mulţi dintre noi i-au arestat... asta în loc de bun venit români în Europa. Am muncit tot anul pentru ei... iar acum ne dau foc..." În 7 ianuarie 2007, foştii "localnici" din La Fripta erau tot în pădure, un pic mai departe. "Acum stăm sub prelate, nu ne mai ridicăm colibe... mai avem doar hainele de pe noi... şi nici nu avem bani şi acte să ne întoarcem în ţară." Lipsa de reglementări legale distorsionează posibilele efecte pozitive ale migraţiei pentru muncă. Permisivitatea legislativă combinată cu inadecvarea legislaţiei la mişcarea migraţională oarecum naturală, bazată pe cerere şi ofertă, poate produce dezechilibre atît în ţările de destinaţie, cît şi în cele de origine, afectînd ţesătura profundă a relaţiilor sociale.