<i>Excepţia</i> românească
Dracula, Ceauşescu şi Nadia Comăneci alcătuiesc triada de imagini din mintea majorităţii străinilor cînd sînt întrebaţi pe fugă "ce-informaţii-aveţi-despre-România?". Cei mai mulţi români sînt deranjaţi, îi acuză pe străinii respectivi de necunoaştere, dacă nu chiar de incultură: "România - spun ei - înseamnă mai mult decît un vampir, un dictator şi o gimnastă, înseamnă istorie zbuciumată, o geografie minunată şi oameni ospitalieri". Servesc la ceva lamentările? Probabil că nu. După aproape 18 ani de jelanie privind "imaginea proastă" sau "lipsa brand-ului de ţară", clişeele despre români au rămas în mare parte neschimbate. Poate oare însă un cetăţean mediu (din orice ţară a lumii) să judece altfel decît în clişee? Nu este normal să gîndim în stereotipii cînd vine vorba despre un stat pe care nu îl cunoaştem, nu e logic să punem etichete, nu facem şi noi acelaşi lucru cînd ne dăm cu părerea despre alte ţări şi alte popoare? În viziunea românului mediu, germanii sînt organizaţi, francezii - preţioşi, italienii - vorbăreţi, iar spaniolii - petrecăreţi. Avem şi stereotipuri negative: ungurii sînt naţionalişti, trebuie să te fereşti de şoselele bulgarilor, în timp ce mafia ucraineană e de temut. Le cerem celorlalţi să aibă cunoştinte vaste şi o analiză fină a spiritului românesc, dar, cînd sîntem întrebaţi, îi judecăm la fel de sumar. Acum ceva vreme, un diplomat european care petrecuse mai mulţi ani în ţările din regiune remarca o particularitate: românii vor să fie iubiţi necondiţionat, vor ca meritele să le fie recunoscute, tînjesc după o imagine bună a României în străinătate, chiar dacă România are o imagine proastă în România, în primul rînd. "Uitaţi-vă la ce s-a întîmplat cu aderarea la Uniunea Europeană", spunea diplomatul respectiv. Aici, apartenenţa la Europa este considerată drept ceva natural, ceva ce nu ar trebui în nici un caz pus în discuţie, potrivit discursului "sîntem europeni de 2000 de ani şi nu ne bateţi la cap cu regulamentele voastre despre dimensiunile roşiilor sau reforma din justiţie!". Orice ezitare din partea Uniunii, privind acceptarea unei ţări cu restanţe democratice şi economice evidente, era percepută - de românul mediu - ca fiind o excludere de pe harta Europei, un afront adus "României europene de-a pururi". "Cum?! - se întreba românul mediu - cum să nu ne primească Europa pe noi, cei care am fost pavăza Occidentului în faţa invaziei otomane, noi, care sîntem o insulă de latinitate într-o mare slavă?" (apreciere cam pripită, vecinii unguri fiind şi ei o insulă, chiar dacă nu latină... ). "Dar - continua diplomatul - spre deosebire de unguri sau de polonezi, pe români îi interesează ce spun ceilalţi despre ei." Şi avea dreptate. Remarc asta zilnic, răsfoind presa de la Bucureşti, unde "părerea celorlalţi" despre România este atent monitorizată. O simplă ştire a agenţiei France Presse este cîteodată catalogată drept un "comentariu al prestigioasei agenţii franceze de presă", în timp ce o informaţie economică, dată de Reuters sau de Associated Press, este tradusă ca fiind o "analiză de substanţă a economiei româneşti". S-a mers pînă acolo încît unele publicaţii sau posturi de televiziune au creat rubrici: "Străinii despre noi". Un articol din Le Monde sau The Economist despre România e prilej pentru interminabile emisiuni televizate în care moderatori şi invitaţi se întreabă insidios "ce interes au avut ziariştii de la publicaţia X să scrie asta?" În plus, dacă se află că ziaristul cu pricina este român sau de origine română, e repede catalogat ca fiind vîndut unor interese oculte, "că doar ştim noi că sînt unii care n-au nici un interes ca România, ţară mică, să strălucească în Europa". Românii se consideră ca fiind speciali, deosebiţi, excepţionali şi sînt furioşi cînd străinii nu le recunosc meritele, adevărate sau închipuite. N-am fost noi pionieri în aviaţie? Nu am inventat noi insulina? Nu i-am sprijinit noi pe cehi în vara lui 1968 (şi ce nerecunoscători sînt ei acum!)? De ce nu se vorbeşte despre meritele noastre, de ce nu ni se dă Nobelul? (întrebare supremă cînd vine vorba despre recunoaşterea internaţională). Ne considerăm ieşiţi din comun şi cînd vine vorba de părţile proaste. "Am intrat ultimii în UE, dar le-am arătat noi ce înseamnă o criză politică!" - mărturisea, cu o satisfacţie de-abia disimulată, un coleg jurnalist. "N-au mai văzut ei, în Europa, meciuri ca între Băsescu şi Tăriceanu!" Ei bine, n-avem nici aici monopolul. Crizele politice au zguduit aproape toate ţările nou intrate în UE, de la Cehia care a stat anul trecut timp de 7 luni fără guvern, la Ungaria, unde prim-ministrul a recunoscut că "a minţit poporul", ca să nu mai vorbim de Polonia, guvernată de o coaliţie excentrică, ministrul Culturii încercînd să îi scoată din manuale pe Kafka şi pe Goethe, pe motiv că unul e evreu şi celălalt, german. Cît despre personaje politice excentrice - unde îl scoatem în faţă pe Gigi Becali, care consideră că România şi Europa vor fi salvate prin graţia divină - nu sîntem nici aici singuri: preşedintele Sloveniei, Janez Drnovsek, a devenit vegetarian în urma unor probleme de sănătate şi s-a retras într-o cabană de unde s-a angajat într-o luptă titanică: vrea să salveze lumea de războaie, de foamete şi de energii negative... Sînt românii hoţi, leneşi, delincvenţi (după cum putem citi în unele ziare italiene exasperate de atitudinea unor conaţionali)? Probabil că nu. (Italienii ar putea să îşi amintească de altfel că francezii le aplicau aceleaşi epitete pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd a existat un val masiv de imigraţie italiană în Hexagon.) Dar nu sîntem nici cei mai buni, blînzi, toleranţi sau ospitalieri. Drept exemplu, potrivit unui sondaj Readersâs Digest, bucureştenii ar fi cei mai nepoliticoşi oameni din Europa! Nu are rost să ne îmbătăm cu apă rece şi să recurgem la stereotipuri în ceea ce ne priveşte. E evident că, asemeni altor popoare, avem un amestec de calităţi şi defecte şi că n-are nici un rost să le exagerăm pe primele sau să le ascundem pe cele din urmă. Cît despre clişee, bune sau rele, ele vor continua să existe: felul în care ne percep alţii nu va fi aproape niciodată cel în care ne percepem noi. Cîteodată însă pot exista schimbări rapide: pînă de curînd, Polonia avea o imagine bună, imaginea unei ţări care s-a opus dictaturii comuniste, dînd lumii modele de conduită, cum ar fi Lech Walesa sau Adam Michnik. În ultimii doi ani, aceeaşi Polonie e percepută ca un stat reacţionar, un laborator de ordin moral în care au loc experimente nocive pentru democraţie. Ce-ar fi dacă s-ar întîmpla invers în cazul României? Dintr-un loc al cîinilor vagabonzi, al copiilor orfani şi al hoardelor de mineri care invadează periodic Capitala, să se transforme într-un stat "miracol economic", cu şomaj aproape de zero, în care performanţele economice se îmbină cu progresul social? Primele articole "româno-pozitive" au apărut deja în presa internaţională. Credeţi însă că, dacă se vor schimba clişeele, se va schimba şi realitatea?
