Legile bunului plac
D e ce nu se aplică legile în România? De ce regula are excepţii şi excepţia devine regulă? De ce legile sînt percepute ca nişte restricţii, numai bune de ocolit şi nu ca nişte înlesniri? De ce e nevoie de o mulţime de legi care pe deasupra se şi schimbă aşa des? Sînt cîteva întrebări la care încercăm să găsim răspunsuri. Vine raportul de ţară al Comisiei Europene dinaintea aderării şi România trebuie să aibă temele făcute. Pe hîrtie le-a făcut, adică a copiat legile recomandate. Dar pînă la o aplicare (chiar dacă acum se numeşte "implementare") propriu-zisă, mai e un drum lung şi plin de greutăţi. Motivele sînt mai multe. Unele ţin de o anumită tradiţie, altele de viteza cu care trebuie recuperate o mulţime de reglementări. În general însă, vina pare împărţită între cei care concep legile, cei care trebuie să le aplice şi cei care ar trebui să le respecte. Dar cum s-ar putea respecta, de exemplu, o normă potrivit căreia cei care nu-şi curăţă zăpada din faţa casei ar trebui să primească o amendă între cinci şi zece milioane de lei. Unii nu pot face asta (de obicei oamenii în vîrstă care nici nu prea au bani) şi sînt obligaţi să angajeze pe cineva care, evident, va cere o plată proporţională cu amenda. E de presupus că în practică, o asemenea amendă nu poate fi aplicată decît foarte selectiv. Sînt însă şi propuneri de legi selective din concepţie. Cum ar fi, de pildă, cea făcută acum cîţiva ani de un ministru PSD care dorea să oblige publicaţiile, prin lege, să acorde drept la replică sau să publice rectificări pe baza cererii unor persoane care se considerau calomniate. Dacă persoanele respective erau demnitari, ziarul în cauză trebuia să aplice măsura în 24 de ore. Pentru simpli cetăţeni, rectificarea putea să aştepte vreo trei zile. Ce fel de respect i se poate cere unui simplu cetăţean, (care poate fi şi redactorul şef al unui ziar) faţă de o lege care îl discriminează chiar în raport cu aceia care au iniţiat-o? În altă ordine de idei, cum să respecte omul de rînd o legislaţie care se modifică întruna, cum s-o ştie? Sau, cum să aplice un primar dintr-o comună, fără să greşească, o lege a achiziţiilor publice care are 80 de pagini? E cunoscută şi meteahna guvernării prin ordonanţe de guvern. Pe de altă parte, probabil că unii se întreabă, cu oarecare îndreptăţire, cum să laşi lucrurile importante şi urgente pe seama parlamentarilor... Se mai ştie deja destul de bine despre obiceiul normelor făcute numai pentru cîte o zi şi numai pentru unii. Chiar preşedintele Băsescu a trasat sarcină poliţiei să meargă pe urma unor astfel de măsuri ale guvernului precedent. Nu e de uitat nici apăsarea pe care, adesea, legile nefireşti o creează asupra cetăţenilor. Se spunea că prin anii '80, în Iran, ayatollah-ul Khomeini a dat un decret prin care se reglementau relaţiile sexuale dintre soţi, în funcţie de preceptele religiei islamice. Legea explica în amănunt cînd ai voie, cît ai voie şi cum ai voie. O normă care, la prima vedere, pare pe atît de absurdă, pe cît de greu e de controlat de către autorităţi. Ea avea totuşi un rost, acela de a creşte teroarea. Pentru că, la o adică, soţiile îşi puteau turna bărbaţii că nu respectă regulile acelea. Ceauşescu a fost parcă ceva şi mai perfid, intrînd în intimitatea oamenilor prin interzicerea avorturilor, în condiţiile în care mijloacele anti-concepţionale erau cît se poate de precare. Dar tradiţia n-a murit, pentru că iată (după cum veţi putea citi în paginile următoare), şi astăzi se găsesc autorităţi care încearcă să-i oblige prin lege pe tinerii ce vor să se căsătorească, să facă mai întîi nişte cursuri. Chiar dacă o asemenea reglementare nu mai poate avea acum efect de teroare asupra familiei, ea poate fi o bună sursă de cîştiguri, mai mult sau mai puţin cuvenite, pentru cei îndrituiţi să ateste absolvirea cursurilor cu pricina. Se pare că există deja prea multe legi forţate, care nu au legătură nici cu utilitatea publică şi nici cu bunul-simţ. Mai degrabă... cu bunul plac. (A. M.)
