Legenda sinistratului din Banat
Apa a băltit în satele bănăţene inundate mai bine de două luni. S-a retras lent, înghiţită de pămîntul suprasaturat sau trasă pe ţeava maşinilor de pompat. În urmă au rămas amintirile. A rămas însă şi genul de poveste care va stîrni curiozitatea nepoţilor nepoţilor celor care s-au trezit în postura de sinistraţi, în primăvara anului 2005, în vestul României. Din unele poveşti-amintiri se nasc legende. Cele ce urmează au fost constatate la faţa locului. Sînt două relatări, experienţe reale de viaţă, cu potenţial de legendă. Sînt portretele scurte a doi sinistraţi reali, care încearcă acum să-şi reclădească gospodăriile şi vieţile, şi pe care îi vom numi, de data aceasta fictiv, "Bărbatul cu Elicea" şi "Paznicul Întinderii de Apă". Locuitori a două sate - Ionel şi Cruceni - aflate la aproape 20 km distanţă unul de celălalt, au rămas, cu o pornire nestăpînită, în locul în care i-a surprins viitura. Pe "Bărbatul cu Elicea" nu puteai să nu îl întîlneşti, o dată avîntat pe uliţele scufundate din Ionelul în care ajungeam, în primele săptămîni ale dezastrului, cu o şalupă cu ponton. Localnicul era unul dintre puţinii rămaşi. Şi-a adaptat casa - situată chiar pe strada principală a satului şi "doar" înconjurată de apă - la condiţii de baltă. O intrare improvizată spre locuinţa lacustră, dintr-o scăriţă sprijinită de unul dintre geamuri şi o bîrnă pe post de traversă, a fost de ajuns: "Nu plec, deşi familia mea locuieşte în Timişoara. Mi-e bine aici. Animalele mele sînt toate aici. Am şi mîncare, poate chiar tai un iepure azi" - spunea bărbatul, timişorean retras la pensie în Ionel, acum patru ani. Amabil şi pus pe discuţii, "Bărbatul cu Elicea" mărturisea că se simte neputincios, asta în timp ce apa atingea încă un metru şi ceva în curtea gospodăriei lui, la o lună de la lovirea puhoaielor. A găsit soluţia. "Caut o elice, poate ştiţi vreuna. Vreau să îmi fac o barcă cu care să circul mai bine prin zonă. Apa asta nu se va retrage nici într-un an" - afirma bărbatul. De aici, şi numele fictiv. Despre subiectul celei de-a doua relatări, aflaţi că şi-a asumat rolul de paznic al graniţei dintre uscat şi apă, pe drumul care ducea spre Cruceni. Benevol, "Paznicul Întinderii de Apă" supraveghea zi şi noapte transporturile cu barca (din)spre satul înconjurat de ape. Ştia totul despre ajutoarele sosite în zonă, critica autorităţile, sceptic şi pesimist, pomenind frecvent de rudele lui din Austria, în timp ce schimba informaţii tehnice cu oamenii din sat, printr-o staţie de emisie-recepţie. După ce s-au retras apele, îl găseam tot pe drumul spre Cruceni, singur în bătaia soarelui, aşteptînd transporturi cu ajutoare pe care să le "autorizeze". Printr-un radio portabil, era la curent cu ce se mai spune despre ai lui, sinistraţii. Nu voi fi eu persoana care să iniţieze un folclor al inundaţiilor, aşa că voi da şi numele reale ale celor doi: Gică Gîrdaş şi Horvath Geza.
