Legea transparenţei decizionale
Odată cu momentul 1989 şi, odată în plus, după aderarea la Uniunea Europeană ne-au intrat în atenţie şi în vocabular o serie de expresii „mari“, cum ar fi „transparenţa decizională“, „politici publice“, „decizie publică“, „implicare cetăţenească“, „implicare comunitară“, „informaţii de interes public“ ş.a.m.d. Conţinutul acestor expresii adaugă valenţe noi relaţiei stat – cetăţean, solicitînd ambelor părţi responsabilitate şi diligenţă sporite.
Dincolo de motivele punctuale care le-au generat, protestele de stradă de la începutul anului 2012, precum şi cele de acum sînt o dovadă indubitabilă că cetăţeanul obişnuit are nevoie să participe la decizia publică – prin aceasta înţelegînd decizia autorităţilor publice şi a instituţiilor statului – şi în perioada dintre două scrutinuri electorale.
Ne aflăm la zece ani distanţă de apariţia legii privind transparenţa decizională în administraţia publică (Legea nr. 52/2003). Raţiunea unei asemenea legi, după cum se declară, de altfel, în primul său articol, este de a stabili acele reguli minimale pentru asigurarea transparenţei decizionale în cadrul autorităţilor administraţiei şi a instituţiilor care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele cu cetăţenii şi cu asociaţiile legal constituite ale acestora.
Pe scurt, cetăţenilor li s-a recunoscut dreptul de a participa la elaborarea de acte normative şi de a nu rămîne doar simpli subiecţi ai acestora. Cum? Prin transmiterea de recomandări către iniţiator şi solicitarea de a discuta faţă în faţă aceste proiecte de acte normative (ceea ce presupune automat obligaţii de publicizare a acestora în sarcina iniţiatorilor şi de organizare obligatorie a dezbaterilor cînd există solicitări în acest sens).
În acelaşi timp, cetăţeanul trebuie să fie conştient că are aceste drepturi, de a rămîne „vigilent“ şi de a urmări permanent activitatea autorităţilor şi instituţiilor publice, pentru a fi la curent cu intenţiile de reglementare ale acestora şi, nu în ultimul rînd, să acţioneze.
Cetăţeanul poate începe reconstrucţia relaţiei cu autoritatea publică prin paşi mici, pornind de la problemele sale cotidiene, care, în primă fază, nu necesită o expertiză de specialitate: atenţia faţă de ceea ce se întîmplă în jurul blocului, iluminatul stradal (sau lipsa acestuia), existenţa unor rampe pentru cei care folosesc cărucioare, oportunitatea de a asfalta de mai multe ori aceeaşi alee sau schimbarea bruscă a destinaţiei unor spaţii verzi.
Legea transparenţei decizionale oferă pîrghiile de început pentru acţiuni care, în timp şi făcute în mod consecvent, au un dublu efect: cresc responsabilizarea autorităţilor publice faţă de cei pe care trebuie să-i servească, determinîndu-i să administreze cu atenţie şi mai judicios resursele publice, creînd cetăţeanului oportunitatea şi – de ce nu? – obişnuinţa de a se implica efectiv în treburi care depăşesc spaţiul său privat.
Acţiunea individuală e mai dificilă pentru că presupune resurse de timp, expertiză şi voinţă – lucruri care nu sînt neaparat disponibile permanent. Prin urmare, alternativa mai eficientă e asocierea într-o organizaţie nonguvernamentală, fie prin iniţierea uneia noi, fie prin aderarea la una deja existentă (conform Atlasului Economiei Sociale, emis de FDSC, în România există, în prezent, peste 26.000 de organizaţii nonguvernamentale active).
Potrivit aceleiaşi legi, cetăţeanul are dreptul de a participa la şedinţele publice în care se adoptă decizii administrative. E drept că, în practică, există şi situaţii neaşteptate, în care se stabileşte pentru şedinţa publică o sală nepotrivit de mică – ceea ce oferă autorităţii publice pretextul convenabil de a invoca „lipsa de spaţiu“ – sau în care participantului i se oferă cuvîntul în timpul şedinţei, dar abia la final, după ce decizia administrativă se va fi luat deja (situaţia obstacolelor participării la şedinţele publice ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti a fost deja îndelung adusă în atenţia publicului de către mai mulţi cetăţeni şi organizaţii nonguvernamentale, printre care Centrul de Resurse pentru Participare Publică şi Active Watch – Agenţia de Monitorizare a Presei). În esenţă, aşteptarea noastră de la decidenţii publici e să folosească această lege astfel încît ea să funcţioneze, şi să nu o rezume numai la un set minimal de proceduri, eventual necorelate, menite să răspundă doar în mod formal exigenţelor a ceea ce numim „democraţie participativă“.
În final, modalitatea prin care organizarea internă a unei autorităţi sau a unei instituţii publice e gîndită, astfel încît să transparentizeze procesul deciziei publice, nu ţine decît într-o mică măsură de lege; voinţa şi capabilitatea de a genera schimbări profunde de comportamente şi cultură organizaţională publică sînt cele care prevalează.
Legea este, evident, perfectibilă, deficienţele sale au fost deja observate şi amendate chiar de către organizaţiile nonguvernamentale care au militat pentru adoptarea lor (APADOR-CH a elaborat ghiduri de aplicare a legii, însoţite de propuneri concrete de îmbunătăţire, care pot fi puse în practică nu neapărat prin alte legi, dar prin schimbarea comportamentelor la nivelul autorităţilor şi instituţiilor publice, în 2012 formîndu-se chiar o coaliţie – Coaliţia 52 –, care are misiunea de a apăra, promova şi stimula dialogul civic).
Esenţial rămîne însă ca legea să fie aplicată – cu bună-credinţă de către administraţia publică şi cu consecvenţă de către cetăţean, realizîndu-şi menirea de instrument util pentru ambele categorii.
Simona Constantinescu este director al Departamentului de Dezvoltare şi Advocacy din cadrul FDSC. Foto Lucian Muntean
