Legea şi protecţia presei

Potter Stewart, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, arăta într-un discurs în 1974, la Yale Law School, că presa este "singura afacere privată căreia i se dă protecţie constituţională explicită". Judecătorul afirma că libertatea presei reprezintă o componentă structurală a Constituţiei Statelor Unite şi sublinia ideea că acest drept este diferit de dreptul la libera exprimare. În virtutea faptului că joacă rolul "celei de-a patra puteri în stat", presa beneficiază de drepturi speciale în a critica liber persoanele publice şi a fi protejată în procesele de defămaire, în a-şi proteja sursele, în a avea acces în locuri în care publicul nu are acces, în a decide asupra conţinutului informaţiei pe care o difuzează către public. Cetăţeanul simplu are şi el un drept la libera exprimare, dar nu beneficiază de aceleaşi protecţii speciale. "Presa liberă însemna o monitorizare organizată, expertă, a autorităţilor. (...) Această formidabilă supraveghere a puterii oficiale este lucrul de care s-a temut Coroana Britanică şi ceea ce Fondatorii Americani au decis să rişte" " mai spunea judecătorul Stewart. Realitatea ne arată că încă mai există cazuri în care dreptul la libera exprimare este restrîns în mod nejustificat de autorităţi, inclusiv de către instanţele de judecată Iată că şi autorii Constituţiei României şi-au asumat acest risc. Constituţia, adoptată în 1991 şi revizuită în 2003, reglementează libertatea de exprimare şi libertatea presei prin articolele 30 (Libertatea de exprimare) şi 31 (Dreptul la informaţie). Primele patru paragrafe ale art. 30 statuează inviolabilitatea dreptului la libera exprimare, interdicţia cenzurii, faptul că libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii şi că nici o publicaţie nu poate fi suprimată. Însă paragrafele 6, 7 şi 8 impun o serie de restricţii severe, formulate imperativ, asupra dreptului la libera exprimare: interdicţia de a prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei, dreptul la propria imagine, interdicţia de a defăima ţara şi naţiunea, răspunderea editorului sau a autorului pentru informaţia publicată ş.a. Aceste formulari restrictive au consecinţe practice în protejarea dreptului fundamental la libera exprimare. Astfel, realitatea ne arată că încă mai există cazuri în care dreptul la libera exprimare este restrîns în mod nejustificat de autorităţi, inclusiv de către instanţele de judecată, deşi România este semnatară a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Prevederile acesteia " ca şi jurisprudenţa Curţii Europene (CEDO) " sînt parte a dreptului intern şi ar trebui să primeze în cazul unui conflict cu legea internă. Un caz recent relevant este cel în care o jurnalistă din Constanţa a fost condamnată de instanţele interne pentru o afirmaţie pe care aceasta o făcuse bazîndu-se pe materiale deja publicate în presă. Jurnalista a trebuit să-i plătească primarului Constanţei 57.000 de lei daune morale şi cheltuieli de judecată (cam de 30 de ori venitul mediu al unui jurnalist), să-i ceară scuze printr-o scrisoare publică şi să publice hotărîrea judecătorească într-un ziar din Constanţa şi unul de circulaţie naţională. Interesant că primarul Mazăre nu a dat în judecată, pentru acele afirmaţii, sursa primară " unul dintre cele mai mari ziare din România ", ci a preferat să o dea în judecată individual pe jurnalista care le-a reprodus. Astfel de pedepse, care suferă în primul rînd de o lipsă a proporţionalităţii, au ca rezultat faptul că descurajează discutarea liberă a unor chestiuni de interes public. Bazîndu-se pe legea fundamentală, Curtea Constituţională a marcat în mod nefericit intrarea României în Uniunea Europeană prin declararea în ianuarie 2007 ca neconstituţională a unei legi care dezincrimina insulta şi calomnia. Organizaţiile de drepturile omului şi organizaţiile jurnaliştilor cereau de ani de zile eliminiarea posibilităţii unei pedepse penale pentru exprimare. Argumentul este acela că este suficientă pedeapsa civilă. Aceasta trebuie aplicată cu respectarea principiilor CEDO. O condiţie este să se aibă în vedere buna-credinţă a jurnalistului şi caracterul de interes public al informaţiei publicate şi să se respecte principiul proporţionalităţii. Atît jurnalistul cît şi orice altă persoană care se exprimă nu trebuie transformaţi în infractori cu cazier penal. Dezincriminarea insultei fusese acceptată de Parlament în perioada guvernării PSD, iar în 2006 Macovei, ministrul Justiţiei la acea dată şi important promotor al dezincriminării defăimării în perioada în care activa ca avocat de drepturile omului, a convins legiuitorul să elimine şi calomnia din Codul penal. O decizie istorică a Parlamentului, care a fost spulberată de decizia ulterioară a Curţii Constituţionale. Aceasta a afirmat că eliminarea încalcă paragraful 8 al art. 30 din Constituţie: "(…) Delictele de presă se stabilesc prin lege". Curtea a lăsat să se înţeleagă că doar pedeapsa penală este remediul eficient pentru protejarea dreptului la demnitate al persoanei. În acest moment putem vorbi de o dispută asupra efectelor deciziei Curţii, existînd voci care afirmă că abrogarea abrogării nu echivalează cu o repunere în vigoare a articolelor dezincriminate. În fapt, autorităţile judiciare au interpretat decizia Curţii ca o revenire a insultei şi calomniei în Codul penal. Din fericire, noul Cod penal adoptat de Parlament anul acesta nu mai conţine articole care să reglementeze insulta şi calomnia. Însă o serie de alte prevederi restrictive la adresa libertăţii de exprimare rămîn în ambele noi coduri " civil şi penal (cele două acte normative nu au intrat încă în vigoare). Au existat contestatari ai procesului de adoptare a celor două coduri. Aceştia au criticat în principal lipsa unei suficiente dezbateri publice asupra textelor de lege şi lipsa studiilor de impact. De exemplu, în cazul prevederilor care vizează presa, Ministerul Justiţiei a ignorat complet consultarea cu organizaţiile breslei. Rezultatul a fost dezastruos. Proiectele de cod civil şi penal înaintate spre dezbatere Parlamentului conţineau o serie de prevederi care restrîngeau dreptul la libera exprimare şi puneau jurnaliştii şi pe cei care ar fi dorit să aducă în atenţia publicului chestiuni de interes public în imposibilitatea de a o face. La negocierile dure din Parlament, organizaţiile de media nu au obţinut decît jumătate din ceea ce ar fi trebuit modificat. Comisia de redactare a Codului civil a reglementat presa ignorînd total obligaţia de a proteja dreptul la libera exprimare. De pildă, a existat încercarea de a introduce obligativitatea publicării unui drept la replică pentru presa scrisă, o obligativitate care a fost considerată neconstituţională în Statele Unite şi nedemocratică în Marea Britanie. Comisia de redactare a copiat reglementările în vigoare în legislaţia audiovizuală, dar a şters din articolele copiate acele paragrafe care detaliau modul de publicare a dreptului la replică şi care sînt rezultatul înţelegerii de către Consiliul Naţional al Audiovizualului a necesităţii protejării dreptului la libera exprimare. Alte prevederi care vor sta desupra capului jurnaliştilor, precum sabia lui Damocles, sînt cele referitoare la dreptul la viaţă privată, reglementat şi în noul Cod penal şi în cel civil. Din fericire, capitolul referitor la dreptul la replică a picat la votul din Parlament. Au rămas totuşi o serie de alte prevederi restrictive care vor da bătaie de cap presei, din momentul intrării în vigoare a Codurilor. Dacă a fost eliminată posibilitatea confiscării tirajului unui ziar sau posibilitatea interdicţiei publicării unui articol (aici argumentul organizaţiilor de media a fost că cenzura este interzisă de Constituţie, argument contestat de comisia de redactare prin apelul la paragrafele 6, 7, 8 menţionate mai sus), noul Cod civil introduce totuşi posibilitatea unei interdicţii temporare a publicării. Nu este clar cum va funcţiona acest lucru în practică. Ar putea avea efecte pozitive " de exemplu, interdicţia de a redifuza filmul cu profesoara "porno" ", dar ar putea avea efecte negative grave prin oprirea de la publicare a unor anchete difuzate în serial. Asigurările pe care organizaţiile de media le-au primit de la comisiile de redactare şi de la parlamentari " că judecătorii vor şti cum să ţină dreaptă balanţa justiţiei " nu sînt liniştitoare. Nu pentru că nu există încredere în sistemul de justiţie, ci pentru că sistemul poate să comită erori, aşa cum s-a întîmplat în nenumărate cazuri, atunci cînd legea nu îl ajută pe judecător. Alte prevederi care vor sta desupra capului jurnaliştilor, precum sabia lui Damocles, sînt cele referitoare la dreptul la viaţă privată, reglementat şi în noul Cod penal şi în cel civil. Noul Cod penal mai conţine cîteva infracţiuni care afectează libertatea de exprimare: compromiterea intereselor justiţiei, comunicarea de informaţii false, propaganda pentru război, divulgarea secretului care periclitează siguranţa naţională (ele se regăsesc în forme asemănătoare şi în Codul în vigoare). Cum lupta pentru păstrarea garanţiei constituţionale la libertatea de exprimare şi libertatea presei acordată în primele paragrafe ale art. 30 este una ce nu se va încheia curînd cu un tratat de pace, trebuie să fim atenţi la cum vor fi adoptate noi legi care vizează libertatea de exprimare " vezi legea criminalităţii informatice, legea audiovizualului, legea serviciilor publice de radio şi televiziune, legea pornografiei şi cine ştie ce se mai pregăteşte…